ARTA  DE  A  IUBI

 

Un  ghid  practic  al  Artei  relaţiilor

 

(din  înţelepciunea  toltecă)

 

 

 

 

DON  MIGUEL  RUIZ

 

 

 

 

 

1999

 

2002

 

2011

 

 

 

 

www.ingerii-cerului.ro

 

www.angels-heaven.org

 

 

 

 

 

CUPRINS

 

 

(*)

TOLTECII

(**)

INTRODUCERE; MAESTRUL

(1)

MINTEA RĂNITĂ

(2)

PIERDEREA INOCENŢEI

(3)

OMUL CARE NU CREDEA ÎN IUBIRE

(4)

CALEA IUBIRII, CALEA FRICII

(5)

RELAŢIA PERFECTĂ

(6)

BUCĂTĂRIA MAGICĂ

(7)

MAESTRUL DIN VIS

(8)

SEXUL: CEL MAI MARE DEMON DIN IAD

(9)

ZEIŢA VÂNĂTORII

(10)

CUM PUTEM PRIVI PRIN OCHII IUBIRII

(11)

VINDECAREA CORPULUI EMOŢIONAL

(12)

DUMNEZEUL DIN NOI

(13)

RUGĂCIUNI

(14)

DON MIGUEL RUIZ

 

 

 

 

 

Dedic această lucrare părinţilor, copiilor,

rudelor şi celorlalţi membri ai familiei mele,

de care sunt legat nu numai prin legături de

iubire, ci şi prin legături de sânge şi prin

rădăcinile ancestrale comune.

Dedic, de asemenea, această carte familiei

mele spirituale, de care sunt legat prin decizia

noastră comună de a crea o mare familie care

să aibă la bază iubirea necondiţionată,

respectul reciproc şi practica Artei de a iubi.

În sfârşit, dedic această carte întregii familii a

umanităţii, tuturor oamenilor ale căror minţi

sunt pregătite pentru a primi

seminţele iubirii pe care le conţine

această lucrare. Fie ca aceste seminţe să

germineze şi să înflorească în viaţa tuturor

cititorilor mei.

 

 

 

 

MULŢUMIRI

Doresc să-mi exprim mulţumirea faţă de Janet

Mills, care s-a ocupat de această carte la fel ca o

mamă de fiul ei, corectând-o şi dându-i formă cu

devotament şi iubire.

Aş dori de asemenea să le mulţumesc tuturor

celor care şi-au consacrat timpul şi energia,

contribuind cu iubire la apariţia acestei lucrări.

În sfârşit, aş dori să-mi exprim recunoştinţa faţă

de Creatorul nostru pentru inspiraţia şi frumuseţea pe

care mi le-a dăruit şi pentru faptul că a dat Viaţă

acestei cărţi.

 

 

 

 

 

(*)

 

TOLTECII

 

 

Cu mii de ani în urmă, toltecii erau cunoscuţi în sudul Mexicului ca un "popor al cunoaşterii".

 

Antropologii vorbesc despre tolteci ca despre un popor sau despre o rasă, dar în realitate aceştia au fost oameni de ştiinţă şi artişti care au alcătuit împreună o societate al cărei scop era acela de a explora şi de a prezerva cunoaşterea spirituală şi practicile din vechime. Maeştrii (nagualii) şi adepţii lor s-au adunat la Teotihuacan, străvechiul oraş al piramidelor de la marginea capitalei Mexico City, cunoscut şi ca locul în care "oamenii deveneau una cu Dumnezeu".

 

De-a lungul mileniilor, nagualii au fost forţaţi să ascundă înţelepciunea ancestrală şi să-i păstreze existenţa în secret. Cucerirea europeană şi folosirea greşită a puterii personale de către unii ucenici i-au determinat pe maeştri să ascundă cunoaşterea de cei care nu erau pregătiţi să o folosească cu înţelepciune şi care o puteau folosi în mod intenţionat în scopuri personale.

 

Din fericire, cunoaşterea esoterică toltecă a continuat să se transmită din generaţie în generaţie prin intermediul diferitelor linii spirituale ale nagualilor. Deşi a rămas ţinută în secret sute de ani, profeţiile din vechime au prevestit venirea unei epoci în care cunoaşterea va fi înapoiată popoarelor. Don Miguel Ruiz, un nagual din linia Cavalerilor Vulturului, a fost inspirat să împărtăşească astăzi cu noi puternicele învăţături ale toltecilor.

 

Cunoaşterea toltecă s-a născut din aceeaşi sursă esenţială a adevărului ca şi celelalte tradiţii sacre de pe glob. Deşi nu este o religie, ea cinsteşte memoria tuturor maeştrilor spirituali care au predat vreodată pe acest pământ. Deşi se adresează spiritului, ea poate fi perfect descrisă ca o manieră de viaţa, ca un mod de a trăi caracterizat prin fericire şi iubire.

 

Toltecul este un artist al Iubirii,

Un artist al Spiritului,

Care creează în fiecare moment al vieţii sale, În

fiecare secundă, cea mai frumoasă dintre arte -

Arta de a Visa.

Viaţa nu este altceva decât un vis,

Iar dacă noi devenim artişti Care îşi

creează viaţa din Iubire,

Visul nostru poate deveni

O capodoperă

 

 

 

 

 

(**)

 

INTRODUCERE

 

MAESTRUL

 

 

A fost odată ca niciodată un maestru care le transmitea oamenilor un mesaj atât de minunat încât toată lumea era profund emoţionată în faţa cuvintelor sale pline de iubire. În mulţime se afla un om care a ascultat fiecare cuvânt al maestrului. Era un om foarte smerit, cu o inimă foarte mare. El a fost atât de emoţionat de cuvintele maestrului încât s-a simţit obligat să-l invite pe acesta în casa lui.

 

De aceea, când maestrul a terminat de vorbit, el a ieşit în faţa mulţimii, l-a privit pe maestru direct în ochi şi i-a spus:

 

- Ştiu că eşti foarte ocupat şi că toată lumea doreşte să-ţi cucerească atenţia. Ştiu că nu ai timp nici măcar să mă asculţi, dar inima mea este atât de deschisă şi simt atâta iubire pentru tine încât aş dori să te invit la mine acasă. Doresc să pregătesc cea mai bună masă pentru tine. Nu mă aştept să accepți invitaţia mea, dar am simțit nevoia să ţi-o adresez.

 

Maestrul l-a privit în ochi pe omul nostru, şi cu un zâmbet fermecător, i-a răspuns:

 

- Pregătește totul. Voi veni.

 

După care a plecat.

 

Auzind aceste cuvinte, bucuria din inima omului nostru a fost fără limite. Aproape că nu mai avea răbdare să-şi aștepte maestrul şi să-l servească cu inima plină de iubire. Aceasta era cea mai importantă zi din viaţa lui: ziua când maestrul urma să fie alături de el. A cumpărat aşadar cele mai bune alimente şi cel mai bun vin, precum şi cele mai frumoase haine, pentru a le oferi ca o ofrandă maestrului. A alergat apoi acasă să pregătească totul în vederea vizitei maestrului său. A făcut o curăţenie generală în casă, a pregătit o gustare excelentă şi a aranjat masa cum a ştiut mai bine. Inima lui era plină de bucurie, căci maestrul urma să vină în curând.

 

În timp ce aştepta cu nerăbdare, cineva a bătut la uşă. S-a repezit să o deschidă, dar în locul maestrului a văzut o bătrână. Aceasta l-a privit direct în ochi şi i-a spus:

 

- Sunt ruptă de foame. Poţi să-mi dai o bucată de pâine?

 

Omul nostru se simţea puţin dezamăgit, dar i-a răspuns femeii:

 

- Te rog, intră în casă.

 

A aşezat-o apoi pe locul pe care îl pregătise pentru maestrul său şi i-a dat mâncarea pe care o preparase pentru acesta. Era însă nerăbdător şi abia aştepta ca ea să termine de mâncat. Bătrâna a fost mişcată de atâta generozitate. Ea i-a mulţumit omului şi a plecat.

 

Atunci, omul nostru a pregătit din nou, în toată viteza, masa pentru maestrul său. Nici nu a terminat bine, că cineva a bătut la uşă. De data aceasta, s-a dovedit a fi un străin care călătorise prin deşert.

 

Străinul l-a privit în ochi şi i-a spus:

 

- Mi-e foarte sete. Poţi să-mi dai ceva de băut?

 

Omul s-a simţit din nou dezamăgit că nu era maestrul său, dar l-a invitat pe străin în casă, l-a pus la masa pe care o pregătise pentru maestru şi l-a servit cu vinul pe care intenţiona să-l dăruiască maestrului său. Când străinul a plecat, omul a început din nou să pregătească totul pentru venirea maestrului.

 

Cineva a bătut din nou la uşă. Când omul nostru a deschis uşa, în prag stătea un copilaş. Acesta l-a privit în ochi şi i-a spus:

 

- Mi-e frig. Poţi să-mi dai o pătură să îmi acopăr corpul?

 

Omul nostru s-a simţit din nou dezamăgit că nu era maestrul său, dar l-a privit în ochi pe copil şi a simţit cum inima i se încălzeşte de iubire. El a adunat imediat hainele pe care le pregătise pentru maestrul său şi i le-a dăruit copilului. Acesta i-a mulţumit şi a plecat.

 

Omul nostru a pregătit din nou întreaga casă pentru venirea maestrului său, după care l-a aşteptat până foarte târziu. Când şi-a dat seama că acesta nu va mai veni, s-a simţit foarte dezamăgit, dar dispus totuşi să-l ierte. El şi-a spus: "Ştiam foarte bine că nu trebuia să mă aştept ca maestrul să vină în acest cămin atât de umil. Deşi el mi-a spus că va veni, probabil că ceva mult mai important l-a reţinut în altă parte. Maestrul nu a venit, dar cel puţin mi-a spus că o va face, şi acest lucru a fost suficient pentru a-mi umple inima de fericire".

 

A pus mâncarea şi vinul la rece şi s-a dus la culcare. Noaptea, el a visat că maestrul său a venit acasă la el. Omul era fericit să-l vadă, deşi nu-şi dădea seama că visează. "Doamne, ai venit! Ţi-ai ţinut cuvântul!"

 

Maestrul i-a răspuns: "Da, am venit, dar am fost de mai multe ori. Când mi-a fost foame, tu mi-ai potolit foamea. Când mi-a fost sete, tu mi-ai potolit setea. Când mi-a fost frig, tu mi-ai dat haine să mă acopăr. Orice faci pentru altcineva, pentru mine faci".

 

Omul s-a trezit cu inima plină de fericire, căci a înţeles ce l-a învăţat maestrul său. Acesta îl iubea atât de mult încât i-a trimis trei oameni ca să-l înveţe marea lecţie, potrivit căreia maestrul trăieşte în toate fiinţele vii. Oricând îi dăruiţi mâncare unui om înfometat, ori de câte ori îi dăruiţi apă unui om însetat, ori de câte ori îmbrăcaţi pe cineva căruia îi este frig, voi îi dăruiţi iubirea voastră Maestrului universal.

 

 

 

 

(1)

 

MINTEA RĂNITĂ

 

 

Poate că nu v-aţi gândit niciodată la acest lucru, dar pe un nivel sau altul suntem cu toţii maeştri.

 

Suntem maeştri pentru că avem puterea de a crea şi de a ne conduce propriile vieţi aşa cum dorim.

 

La fel cum civilizaţiile şi religiile lumii îşi creează mitologii incredibile, noi ne creăm propriile noastre mitologii, populate cu eroi pozitivi şi negativi, cu îngeri şi demoni, cu regi şi cerşetori. Noi creăm în mintea noastră o întreagă populaţie, inclusiv diferite personalități ale noastre, după care ne folosim de o imagine sau alta, în funcţie de circumstanţele în care ne aflăm. Devenim astfel adevăraţi artişti dramatici, proiectând în exterior diferite imagini ale noastre şi controlând cine şi ce dorim să fim. Atunci când ne întâlnim cu alte persoane, le clasificăm imediat, atribuindu-le un rol sau altul în viaţa noastră. Creăm astfel o imagine a lor, în funcţie de rolul pe care li-l atribuim. Iar acest proces se repetă cu absolut toate persoanele din jurul nostru.

 

Noi avem puterea de a crea. Această putere este atât de mare, încât tot ceea ce credem se transformă pentru noi în realitate. Noi ne creăm pe noi înşine şi devenim cei care credem că suntem. Suntem ceea ce suntem pentru că asta credem noi despre noi înşine.

 

Întreaga noastră realitate este în întregime creată de noi înşine. Aceeaşi putere o au însă şi ceilalţi oameni.

 

Singura diferenţă dintre noi şi o altă persoană constă în felul în care folosim această putere, în destinaţia pe care o dăm puterii noastre creatoare. Chiar dacă semănăm cu unii sau cu alţii, nu există totuşi nimeni în întreaga lume care să îşi trăiască viaţa exact la fel ca noi.

 

În acest fel, noi jucăm de-a lungul întregii vieţi un anumit rol, pe care am ajuns să-l jucăm atât de bine încât am devenit maestrul propriei noastre realităţi. Ajungem astfel să ne controlăm personalitatea, convingerile, fiecare acţiune, fiecare reacţie a noastră. După ce am practicat ani de zile, am ajuns maeştrii propriei noastre lumi subiective, a propriei noastre realităţi. Dacă veţi ajunge să înțelegeți că fiecare om este propriul său maestru, veţi înţelege şi tipul de control pe care îl exercitaţi personal.

 

De pildă, atunci când suntem copii şi cineva ne creează probleme, noi ne supărăm pe el sau pe ea.

 

Într-un fel sau altul, mânia noastră face că problema să dispară (cel mai adesea în subconştient); în acest fel, noi atingem rezultatul dorit (problema a dispărut).

 

Când situaţia se repetă, noi ştim deja cum trebuie să reacţionăm - prin mânie - pentru că problema să dispară. Şi astfel, noi continuăm să practicăm arta mâniei, până când devenim adevăraţi maeştri ai ei.

 

În mod similar, noi învăţăm să devenim maeştri ai geloziei, ai tristeţii, ai lipsei de încredere în sine.

 

Toată drama noastră existenţială, toate suferinţele noastre, se învaţă prin practică. Noi facem un legământ cu noi înşine şi continuăm să practicăm acest legământ până când atingem un control absolut asupra lui. Felul în care gândim, în care simţim şi în care acţionăm devin atât de rutiniere încât nu mai avem nevoie să fim atenţi la ceea ce facem. Comportamentul nostru a devenit un tipar, o reacţie de acelaşi fel la stimulii exteriori.

 

Ca să devenim maeştri ai iubirii, noi trebuie să practicăm arta de a iubi. La fel ca şi orice altă manifestare, arta relaţiilor interumane se învaţă prin practică, iar cei care practică suficient de mult pot atinge un control perfect asupra ei. Aşadar, controlul unei relaţii de cuplu sau de prietenie ţine de acţiune, nu de cunoaştere sau de teoretizare. Totul este legat de acţiune. Evident, pentru a intra într-o acţiune este necesar să dispunem de o anumită cunoaştere, sau cel puțin de conştientizarea felului în care funcţionează oamenii.

 

Imaginaţi-vă că trăiţi pe o planetă ai cărei locuitori suferă de o boală de piele. Timp de două sau de trei mii de ani, locuitorii acestei planete au suferit cu toţii de aceeaşi boală: corpurile lor sunt acoperite de răni infectate, care dor dacă sunt atinse. Evident, după atâta vreme ei au ajuns să creadă că aceasta este fiziologia normală a pielii. Chiar şi cărţile lor medicale descriu această boală ca fiind starea normală a pielii.

 

Când oamenii se nasc, pielea lor este sănătoasă, dar în trei-patru ani încep să apară primele răni. Când copilul atinge vârsta adolescenţei, trupul lui este deja complet acoperit cu răni.

 

Cum credeţi că vor acţiona aceşti oameni unii faţă de ceilalţi? Pentru a stabili o legătură cu alte persoane, ei vor trebui să-şi protejeze cu cea mai mare atenţie rănile. Ei nu vor atinge niciodată pe nimeni, căci atingerea este foarte dureroasă pentru ei. Dacă cineva atinge din greşeală pielea altei persoane, aceasta va simţi o asemenea durere încât se va înfuria imediat şi se va răzbuna atingând la rândul ei pielea primeia. Chiar şi așa, instinctul de a iubi este atât de puternic încât toată lumea va fi dispusă să plătească un preţ ridicat numai pentru a intra în relaţii cu alte persoane.

 

Imaginaţi-vă acum că într-o bună zi se petrece un miracol: vă treziţi complet vindecat. Pe trupul dumneavoastră nu mai există răni, iar atingerea nu mai este dureroasă pentru dumneavoastră. Mai mult, dacă cineva vă atinge pielea sănătoasă, senzaţia este minunată, căci pielea a fost special creată pentru atingere. Vă puteţi imagina cu o piele sănătoasă într-o lume în care toţi ceilalţi suferă de o boală îngrozitoare a pielii? Dumneavoastră nu-i puteţi atinge pe cei din jur, căci acest lucru le provoacă dureri, şi nimeni nu îndrăzneşte să vă atingă, pornind de la premisa că acest lucru v-ar provoca aceleaşi dureri.

 

Dacă vă puteţi imagina această viziune, veţi înțelege cu siguranţă ce ar simţi un vizitator de pe o altă planetă care ar veni să vadă cum trăiesc oamenii.

 

Pielea noastră nu este însă acoperită cu răni... Ceea ce ar descoperi vizitatorul de pe o altă planetă ar fi o minte acoperită cu răni, iar boala de care suferă ea este teama. La fel ca în descrierea de mai sus, referitoare la pielea infectată, corpul nostru emoţional este acoperit cu răni, care sunt infectate de otrava emoţiilor negative. Printre manifestările acestei boli a fricii se numără: mânia, ura, tristeţea, invidia şi ipocrizia. Rezultatele acestei boli sunt toate acele emoţii care îi fac pe oameni să sufere.

 

Toți oamenii de pe planeta noastră suferă de aceeaşi boală mentală. Nu am greşi cu nimic dacă am afirma că această lume este un spital de nebuni. Dar tulburările psihice de care suferă oamenii există de atâtea mii de ani încât toate cărţile medicale, de psihologie şi de psihiatrie au ajuns să considere boala ca fiind starea de normalitate. Ele o consideră ceva normal, dar eu afirm că nu este deloc normal.           andele-nebe.cz

 

Când teama devine prea mare, mintea raţională începe să clacheze şi nu mai suportă toate aceste răni cu otrava care le macină. Cărţile de psihologie numesc acest proces boală psihică, schizofrenie, paranoia, psihoză, dar toate aceste boli sunt create doar atunci când mintea raţională ajunge să fie atât de înspăimântată şi rănile ei devin atât de dureroase încât minţii i se pare mai uşor să rupă contactul cu lumea exterioară.

 

Oamenii trăiesc cu teama continuă de a nu fi răniţi, iar acest lucru creează o dramă uriaşă, pe care o regăsim oriunde ne-am afla. Felul în care comunicăm unii cu ceilalţi este atât de dureros din punct de vedere emoţional încât fără nici un motiv aparent noi ne înfuriem, ne întristăm, devenim geloşi sau invidioşi. Chiar şi a spune "Te iubesc" poate fi ceva înspăimântător. Totuşi, chiar dacă ne temem atât de tare de interacţiunea emoţională, noi continuăm să încercăm, creăm relaţii de cuplu, ne căsătorim şi facem copii.

 

Pentru a-şi proteja rănile emoţionale şi pentru a nu fi răniţi, oamenii creează în minte un sistem foarte sofisticat al negării. Acest sistem îi transformă în nişte mincinoşi perfecţi. Oamenii au ajuns să mintă atât de perfect încât se mint chiar şi pe ei înşişi, ba chiar ajung să creadă în propriile lor minciuni. Ei nici nu-şi mai dau seama că mint, sau chiar dacă îşi dau seama, găsesc pretexte şi scuze pentru minciunile lor, numai pentru a se proteja de durerea pe care le-ar putea-o provoca zgândărirea rănilor lor.

 

Acest sistem al negării seamănă cu un perete de ceaţă aşezat în faţa ochilor noştri, care ne împiedică să vedem adevărul. Noi purtăm o mască socială, căci este prea dureros să ne afişăm aşa cum suntem sau să-i lăsăm pe alţii să ne vadă aşa cum credem noi că suntem. Sistemul negării ne face să pretindem că toată lumea crede ceea ce dorim noi ca ei să creadă despre noi înşine. Noi ridicăm aceste bariere pentru protecţie, pentru a ne feri de ceilalţi oameni, dar aceleaşi bariere ne restricţionează propria noastră libertate, ne împiedică să mai ieşim în exterior. Oamenii se acoperă cu tot felul de straturi protectoare, iar atunci când cineva spune: "Nu mă mai presa", el se referă la atingerea unei răni din mintea sa, la care reacţionează pentru că îl doare.

 

Dacă aţi înţeles faptul că toţi cei din jurul dumneavoastră au răni emoţionale infectate cu otrava emoţiilor negative, veţi înțelege cu uşurinţă relaţiile interumane din ceea ce toltecii numesc visul iadului. În viziunea toltecă, tot ceea ce credem despre noi înşine şi tot ceea ce cunoaştem despre lumea în care trăim nu este altceva decât un vis. Dacă priviţi descrierile religioase ale iadului, veţi constata că acestea nu diferă deloc de societatea umană, de felul în care visăm noi. Iadul este un loc al suferinţei, al fricii, al luptelor şi violenţelor, al judecăţilor şi al injustiţiei, un loc al pedepsei care nu se sfârşeşte niciodată. Oamenii se luptă cu oamenii într-o junglă a prădătorilor; ei sunt plini de prejudecăţi, de vinovăţie, de resentimente, de otrava emoţiilor negative: invidie, mânie, ură, tristeţe, suferinţă. Noi creăm singuri toţi aceşti demoni în minţile noastre, căci ne-am obişnuit să visăm iadul în propria noastră viaţă.

 

Fiecare om îşi creează propria sa dramă personală în care îşi desfăşoară viaţa, dar oamenii care au trăit înaintea noastră au creat împreună un mare vis exterior, visul societăţii umane. Visul exterior, Visul Planetei, este Visul colectiv creat de miliardele de visători.

 

Marele Vis include toate regulile sociale, toate legile, religiile, culturile, toate manierele în care trăiesc astăzi oamenii. Toate aceste informaţii înmagazinate în minţile noastre seamănă cu o mie de voci care ne vorbesc simultan. Toltecii numesc acest proces: mitote.

 

Realitatea dinlăuntrul nostru este iubire pură; noi suntem Viaţa. Sinele nostru real nu are nimic de-a face cu visul, dar procesul de mitote ne împiedică să vedem cine suntem cu adevărat. Atunci când privim Visul din această perspectivă, conştienţi că suntem cine suntem, ne dăm imediat seama de comportamentul prostesc al oamenilor, care devine chiar amuzant. Marea dramă devine astfel o comedie. Ne dăm seama că oamenii suferă pentru lucruri practic lipsite de importanţă, unele dintre ele chiar ireale. Nu avem însă de ales. Ne-am născut în această societate, am crescut în ea şi am învăţat să ne comportăm la fel ca ceilalţi, într-un nonsens generalizat.

 

Imaginaţi-vă că puteţi vizita o altă planetă, în care locuitorii au o minte emoţională diferită de a noastră. Ei comunică unii cu ceilalţi prin iubire, prin fericire, prin pace. Imaginaţi-vă că după ce aţi stat o vreme acolo, vă treziţi din nou pe planeta noastră, dar nu mai aveţi nici un fel de răni pe corpul dumneavoastră emoţional. Nu vă mai este teamă să fiţi cel care sunteţi. Orice v-ar spune altcineva, orice ar face, nimic nu vă mai poate afecta personal, şi deci nu vă mai poate răni. Practic, nu mai aveţi nevoie de protecţie. Nu vă mai este teamă să iubiţi, să vă împărtăşiţi sentimentele, să vă deschideţi inima. Dar nimeni din cei din jur nu seamănă cu dumneavoastră.

 

Cum aţi putea stabili relaţii de comuniune cu oameni care sunt răniţi din punct de vedere emoţional şi care sunt bolnavi de teamă?

 

La naştere, mintea emoţională a omului este perfect sănătoasă. Primele răni pe corpul său emoţional apar în jurul vârstei de 3-4 ani, când copilul se infectează pentru prima oară cu otrava emoţiilor negative. Observaţi însă copiii cu vârste cuprinse între doi şi trei ani: ei nu fac altceva decât să se joace tot timpul, să râdă tot timpul.

 

Imaginaţia lor este extrem de puternică şi ei îşi trăiesc visul ca pe o aventură a explorării. Când întâlnesc un obstacol, ei reacţionează şi se apără, dar apoi uită şi trăiesc la fel de intens momentul următor, îşi reîncep jocul, explorarea şi amuzamentul. Ei trăiesc în permanenţă în clipa prezentă. Nu se ruşinează de trecutul lor, nu sunt îngrijoraţi de viitor. Copiii mici exprimă exact ceea ce simt şi nu se tem să iubească.

 

Cele mai fericite momente din viaţa noastră sunt cele în care ne jucăm la fel ca şi copiii mici, când cântăm şi când dansăm, când explorăm şi creăm diferite lucruri numai pentru a ne amuza. Această stare de fericire maximă care caracterizează comportamentul de copil este firească, întrucât ea exprimă mintea umană normală. Copiii sunt inocenţi şi este firesc ca ei să exprime iubirea. Ce s-a întâmplat însă cu noi? Ce s-a întâmplat cu întreaga lume în care trăim?

 

Necazul este că adulţii din jurul copiilor sunt deja bolnavi din punct de vedere mental, iar boala lor este extrem de contagioasă. Ei captează atenţia copiilor şi îi învaţă pe aceştia să se comporte exact ca ei. Acesta este mecanismul prin care boala lor le este transmisă copiilor. Aşa ne-am infectat şi noi pe vremea când eram copii, de la părinţii noştri, de la profesori, de la rudele mai mari, de la toţi aceşti oameni bolnavi. Ei ne-au captat atenţia şi ne-au transmis informaţiile lor prin repetiţie. Acesta este procesul prin care învaţă omul: programarea minţii sale.

 

Mecanismul nu poate fi schimbat, programul însă da. Prin captarea atenţiei lor, noi î i învăţăm pe copii o anumită limbă, cum trebuie să citească, cum trebuie să se comporte, cum trebuie să viseze. În acest fel, oamenii sunt domesticiţi la fel cum am domestici un câine sau un alt animal, prin mecanismul pedepsei şi al recompensei. Acest lucru este întru totul normal. Ceea ce noi numim educaţie nu este altceva decât o domesticire a fiinţei umane.

 

La început copiii se tem să nu fie pedepsiţi, iar mai târziu învaţă să se teamă inclusiv de faptul că nu îşi vor primi recompensa, că nu sunt suficient de buni pentru mama sau pentru tata, pentru fratele mai mare sau pentru profesor. S-a născut astfel nevoia de a fi acceptaţi. Înainte, nu le păsa dacă erau acceptaţi sau nu. Opiniile celorlalți oameni nu contau pentru ei, pentru că ei nu doreau altceva decât să se joace şi să trăiască în prezent.

 

Teama de a nu primi recompensa aşteptată se transformă treptat în frica de a fi respinşi. Teama că nu sunt suficient de buni pentru altcineva îi face să încerce să se schimbe, să îşi creeze o imagine pe care o proiectează în exterior, în funcţie de ceea ce aşteaptă alţii de la ei. Copiii fac acest lucru numai pentru a fi acceptaţi, pentru a-şi primi astfel recompensa. Ei învaţă să pretindă că sunt ceea ce nu sunt, şi continuă să joace acest rol, numai pentru a fi suficient de buni pentru mama sau pentru tata, pentru profesor, pentru a corespunde religiei, pentru o mie de motive.

 

Prin practică, ei ajung să se identifice d in ce în ce mai bine cu modelul ales, cu imaginea pe care şi-au creat-o şi pe care o controlează acum perfect.

 

În curând, ei uită cine sunt în realitate şi încep să trăiască în conformitate cu imaginea aleasă. Mai mult, ei îşi creează imagini diferite, în funcţie de grupurile diferite de oameni cu care se asociază. Astfel, ei îşi creează o anumită imagine pentru acasă şi o alta pentru şcoală, iar când mai cresc, îşi creează noi şi noi imagini.

 

Acelaşi mecanism se petrece şi în relaţiile dintre bărbaţi şi femei. Femeia are o imagine exterioară pe care încearcă să o proiecteze asupra celor din jur, dar o cu totul altă imagine atunci când rămâne singură.

 

Bărbatul are şi el o imagine exterioară şi una interioară. Când devin adulţi, imaginile lor devin atât de diferite încât cu greu mai pot fi suprapuse. Aşa se face că în relaţia dintre un bărbat şi o femeie există cel puțin patru imagini. Cum ar putea cei doi să se cunoască reciproc în aceste condiţii? Este imposibil. Tot ce pot face ei este să încerce să îşi înţeleagă reciproc imaginile. Mai există însă şi alte imagini. Atunci când un bărbat întâlneşte o femeie, el îşi creează o anumită imagine despre ea din perspectiva lui, în timp ce femeia îşi creează o anumită imagine despre bărbat din perspectiva ei. Apoi, bărbatul încearcă să încadreze femeia în imaginea pe care şi-a făcut-o despre ea, iar femeia încearcă să-l încadreze pe bărbat în imaginea pe care şi-a făcut-o despre el.

 

Iată aşadar că avem de-a face nu cu patru, ci cu şase imagini. Nu este de mirare că în cupluri există atâtea minciuni, chiar dacă partenerii nu-şi dau întotdeauna seama de faptul că se mint reciproc. Relaţia lor este bazată pe teamă; temelia ei este minciuna. Ar fi şi greu să aibă la bază adevărul, căci minţile lor sunt învăluite în ceaţă.

 

În cazul copiilor mici nu există nici un fel de conflict cu imaginile de sine pe care le concep aceştia.

 

Aceste imagini nu sunt cu adevărat puse la încercare decât atunci când copiii încep să interacţioneze cu lumea exterioară şi când nu mai beneficiază de protecţia părinţilor. Aşa se explică de ce vârsta adolescenţei este atât de dificilă. Chiar dacă până atunci se simţeau pregătiţi să îşi apere imaginea de sine, atunci când încearcă pentru prima oară să o proiecteze asupra lumii exterioare, aceasta ripostează.

 

Lumea exterioară începe să le demonstreze, nu în particular, ci public, că ei nu sunt ceea ce pretind că sunt.

 

Să luăm exemplul unui adolescent care pretinde că este foarte inteligent. El participă la şcoală la un seminar, iar un coleg mai deştept sau mai bine pregătit decât el câștigă dezbaterea şi îl face să pară ridicol în ochii celorlalţi. Evident, adolescentul va încerca să îşi justifice imaginea în ochii celor apropiaţi. El le va face mici favoruri, încercând să-şi salveze astfel imaginea, deşi știe perfect că minte. În schimb, când ajunge acasă şi se trezește singur în faţa oglinzii, el izbucneşte şi sparge oglinda. Simte că se urăşte, că este un prost, că este cel mai rău dintre toţi.

 

Discrepanţa dintre imaginea lui interioară şi cea pe care încearcă să o proiecteze în lumea exterioară devine astfel uriașă. Cu cât această discrepanţă va fi mai mare, cu atât mai dificilă va fi adaptarea lui la Lumea Visului şi cu atât mai puţină iubire va simţi el faţă de sine.

 

Între imaginea de sine pe care o proiectează în exterior şi cea interioară se acumulează astfel din ce în ce mai multe minciuni. Culmea este că ambele imagini sunt la fel de rupte de realitate; ele sunt false, dar el nu-şi dă seama de acest lucru. Poate că cei din jur pot vedea acest lucru, dar el este complet orb.

 

Sistemul lui de negare încearcă să îl protejeze de răni, dar aceste răni sunt reale şi au apărut tocmai din cauza faptului că a încercat din răsputeri să apere o anumită imagine care nu era conformă cu realitatea.

 

Copiii învaţă încă de mici că opiniile celor din jur contează şi îşi acordează viaţa în funcţie de aceste opinii. O simplă opinie aruncată în treacăt de altcineva ne poate transforma viaţa într-un coşmar, chiar dacă nu are nimic de-a face cu adevărul: "Ce urât(ă) eşti! Greşeşti! Eşti un prost (o proastă)!"

 

Opiniile exterioare au o mare putere asupra comportamentului prostesc al oamenilor care trăiesc în iad. Aceştia simt în permanenţă nevoia să audă că sunt frumoşi, buni, deştepţi, că ceea ce fac ei este bine. "Cum arăt? Ţi-a plăcut cum am vorbit? Eşti de acord cu ceea ce fac?"

 

Noi simţim nevoia să auzim opiniile celorlalţi tocmai pentru că suntem domesticiţi şi putem fi manipulaţi în funcţie de aceste opinii. De aceea, noi căutăm în permanenţă recunoaşterea din partea altor persoane. Avem nevoie de un sprijin emoţional din partea lor. Simțim nevoia să fim acceptaţi de către Visul exterior, prin intermediul altor persoane. Aşa se explică de ce adolescenţii beau alcool, iau droguri sau încep să fumeze; nu pentru că şi-ar dori cu adevărat să facă aceste lucruri, ci numai pentru a fi acceptaţi de către alte persoane (care au asemenea obiceiuri), pentru a intra în "gaşca" lor.          ingerii-cerului.ro

 

Atât de mulţi oameni suferă din cauza acestor imagini false pe care încearcă să le proiecteze despre sine... Ei pretind că înseamnă ceva foarte important, dar în sinea lor cred că nu înseamnă nimic, şi îşi dau atâta osteneală să însemne ceva în această societate a Visului, să fie recunoscuţi şi aprobaţi de ceilalţi... Ei încearcă să fie importanţi, faimoşi, puternici, bogaţi, să fie nişte învingători, să îşi exprime visul personal şi să îşi impună acest vis în faţa celor din jurul lor. De ce? Deoarece ei cred că Visul este real şi îl iau foarte în serios.

 

 

 

 

(2)

 

PIERDEREA INOCENŢEI

 

 

Prin însăşi natura lor, oamenii sunt niște fiinţe foarte sensibile. Ei au o viaţă emoţională excepţional de intensă, deoarece percep totul prin intermediul corpului lor emoţional. Acest corp emoţional este precum un aparat de radio care poate fi acordat astfel încât să perceapă anumite frecvenţe sau să reacţioneze la anumite frecvenţe. Înainte de domesticire, oamenii sunt acordaţi în mod natural pe frecvenţa explorării şi a savurării vieţii; ei sunt acordaţi la iubire.

 

Pentru copii iubirea nu este doar un concept abstract. Ei trăiesc direct iubirea. Acesta este felul lor de a fi.

 

Corpul emoţional are o componentă, la fel ca un sistem de alarmă, care ne avertizează atunci când ceva nu merge bine. Corpul fizic are şi el o asemenea componentă care ne avertizează atunci când ceva nu funcţionează corect în interiorul lui. Noi numim aceste semnale durere. Durerea nu înseamnă altceva decât un semnal de alarmă că ceva nu merge bine în interiorul corpului, iar noi trebuie să reparăm mecanismul.

 

Sistemul de alarmă al corpului emoţional este teama.

 

Teama indică întotdeauna faptul că ceva nu merge bine, de pildă, că suntem în pericol să ne pierdem viaţa.

 

Corpul emoţional percepe emoţiile, dar nu prin intermediul ochilor. Copiii simt emoţiile, dar nu le interpretează cu ajutorul minţii raţionale şi nu îşi pun întrebări legate de ele. Aşa se explică de ce copiii îi acceptă pe unii oameni şi îi resping pe alţii. Când nu au încredere în cineva, ei resping persoana respectivă, căci simt emoţiile pe care le proiectează ea. Copiii percep imediat dacă cineva este furios, iar sistemul lor de alarmă generează o senzaţie de teamă care îi avertizează să se ferească de persoana în cauză. Iar ei îşi urmează instinctul şi se feresc.

 

Corpul nostru emoţional se modelează în funcţie de energia emoţională care predomină în casa noastră şi de reacţia noastră personală la energia respectivă.

 

Aşa se explică de ce fraţii reacţionează diferit în funcţie de felul în care au învăţat să se apere şi să se adapteze la diferitele circumstanţe. Dacă părinţii se ceartă în permanenţă, dacă există dizarmonie, lipsă de respect şi minciuni, copiii învaţă într-o manieră emoţională să se poarte la fel ca părinţii lor. Chiar dacă părinţii îi învaţă să nu se comporte în acel fel, de pildă să nu mintă, energia emoţională a familiei în care cresc îi învaţă pe copii să perceapă lumea la fel.

 

Altfel spus, energia emoţională care există în casa noastră ne învaţă să ne racordăm la frecvenţa ei.            himmels-engel.de

 

Corpul nostru emoţional îşi schimbă şi îşi pierde treptat propria frecvenţă vibratorie, cea specifică unei fiinţe umane normale. Copiii învaţă jocul adulţilor, al Visului exterior, dar îşi pierd astfel inocenţa, fericirea, libertatea şi tendinţa înnăscută de a iubi. Ei sunt forţaţi să se schimbe şi încep să perceapă o altă lume, o altă realitate, a injustiţiei, a durerii emoţionale, a emoţiilor negative. Ei intră astfel în iad, în iadul pe care îl creează chiar oamenii, adică în Visul Planetei. Iadul îi întâmpină cu bucurie, dar nu se poate spune că l-au inventat ei personal. Iadul era aici înainte de naşterea noastră.

 

Putem vedea cu uşurinţă cât de uşor pot fi distruse iubirea şi libertatea dacă îi privim pe copii.

 

Imaginaţi-vă un copilaş de doi sau trei ani care aleargă şi se joacă prin parc. Mama î l supraveghează pe micuţ şi se teme să nu cadă şi să nu se lovească.

 

La un moment dat, ea doreşte să-l oprească, dar copilul crede că mama se joacă cu el, aşa că încearcă să alerge mai rapid decât ea. Pe strada din apropiere trec maşini, lucru care o sperie şi mai tare pe mamă, care reuşeşte în cele din urmă să-l prindă. Copilul se aşteaptă ca mama lui să se joace cu el, dar ea îl plesneşte la fund.

 

Bum! Ce şoc! Fericirea copilului era expresia iubirii care se manifesta prin el, şi el nu înțelege de ce mama sa se poartă astfel. În timp, acumularea acestor şocuri subminează iubirea lui până la dispariţie. Deşi nu înţelege încă cuvintele, copilul poartă în el o întrebare: "De ce?"

 

Alergarea şi joaca sunt expresii ale iubirii, dar ele nu mai reprezintă o sursă de siguranţă, căci părinţii îl pedepsesc pentru maniera în care îşi exprimă iubirea.

 

Ei îl trimit în camera lui, şi copilul nu mai poate face ceea ce doreşte. Părinţii îi spun că nu a fost un copil cuminte, iar acest lucru îl demoralizează; înseamnă că este pedepsit.

 

În acest sistem al pedepsei şi al recompensei există un simţ al dreptăţii şi al nedreptăţii, al corectitudinii şi al incorectitudinii. Acest simţ este ca un cuţit care taie în carne vie în corpul emoţional al copilului, creând acolo o rană. În funcţie de reacţia noastră la injustiţia comisă, această rană se poate infecta cu emoţii negative. De ce? Să luăm un alt exemplu.

 

Imaginaţi-vă că aveţi doi sau trei ani. Sunteţi fericit, vă jucaţi, exploraţi lumea. Nu sunteţi conştient de ceea ce este bine sau rău, de ceea ce este corect sau greşit, de ceea ce trebuie să faceţi sau de ceea ce nu trebuie să faceţi, căci nu aţi fost încă domesticit. Vă jucaţi în sufragerie cu tot ceea ce găsiţi în jurul dumneavoastră. Nu aveţi nici cea mai mică intenţie rea, nu doriţi să distrugeţi nimic, dar se întâmplă să vă jucaţi cu chitara lui tata. Pentru dumneavoastră este doar o jucărie; în nici un caz nu v-aţi propus să-i faceţi lui tata un rău. Dar tatăl dumneavoastră are una din acele zile în care totul îi merge pe dos. A avut probleme la serviciu, s-a întors acasă şi vă găsește în sufragerie jucându-vă cu lucrurile lui. Se enervează imediat, aşa că începe să vă bată.

 

Din punctul dumneavoastră de vedere acest lucru este o injustiţie. Tata de-abia a intrat în cameră şi începe imediat să vă lovească. Iar dumneavoastră aveaţi încredere în el, căci era tatăl dumneavoastră, cel care de regulă vă proteja, vă lăsa să vă jucaţi şi să fiţi cel care doreaţi să fiţi. Dintr-odată, ceva nu mai este în ordine. În inima dumneavoastră a apărut o durere, generată de injustiţia la care aţi fost supus.

 

Sunteţi sensibil; vă doare şi începeţi să plângeţi. Nu plângeţi însă numai din cauză că vă loveşte. Nu atât agresiunea fizică vă produce durerea din suflet, cât cea emoţională, simţul că s-a produs o nedreptate. În fond, nu aţi făcut nimic rău.

 

Acest simţ al nedreptăţii comise produce o rană în sufletul dumneavoastră. Corpul dumneavoastră emoţional este rănit, iar în acel moment vă pierdeţi o parte din inocenţa dumneavoastră. Aţi învăţat că nu puteţi avea întotdeauna încredere în tatăl dumneavoastră. Chiar dacă mintea dumneavoastră nu realizează încă acest lucru, căci nu a învăţat încă să analizeze, ea realizează totuşi că nu mai poate avea încredere în tatăl dumneavoastră. Corpul emoţional vă spune că există ceva în care nu puteţi avea încredere şi care se poate repeta.

 

Reacţia dumneavoastră poate fi teama, sau mânia, sau ruşinea, sau pur şi simplu plânsul. Această reacţie înseamnă deja o otravă emoţională, căci reacţia normală de dinainte de domesticire este dorinţa de a răspunde cu aceeaşi monedă nedreptăţii comise, adică de a vă lovi la rândul dumneavoastră tatăl. Ridicaţi mâna la el, dar acest lucru îl înfurie şi mai tare.

 

Reacţia lui generează o pedeapsă şi mai mare pentru dumneavoastră. Acum sunteţi convins că o să vă distrugă. Aţi învăţat deja să vă temeţi de el, aşa că nu vă mai apăraţi, căci ştiţi că acest lucru nu va face decât să înrăutăţească şi mai tare lucrurile.

 

Nu înțelegeți încă de ce, dar ştiţi deja că tata v-ar putea omorî. Acest lucru produce o rană foarte gravă în mintea dumneavoastră. Înainte, mintea dumneavoastră era complet sănătoasă; eraţi complet inocent. După această experienţă, mintea raţională încearcă să găsească o explicaţie. Învăţaţi să reacţionaţi într-un anumit fel: în felul dumneavoastră personal. Emoţia respectivă rămâne în interiorul dumneavoastră şi vă schimbă de-a pururi cursul vieţii.

 

Experienţa se va repeta apoi din ce în ce mai des.

 

Injustiţiile se vor accentua, vor veni din partea mamei şi a tatălui, a fraţilor şi surorilor mai mari, a unchilor şi mătuşilor, din partea şcolii, a societăţii, din partea tuturor. Cu fiecare rană nouă, veţi învăţa să vă apăraţi, dar nu aşa cum o făceaţi înainte de domesticire, când vă limitaţi să vă apăraţi pe moment, după care vă continuaţi joaca.

 

Acum a apărut în interiorul rănii ceva care la început nu reprezintă o problemă majoră: otrava emoţională. Aceasta se acumulează însă, iar mintea începe să se joace cu ea. Începeţi să fiţi din ce în ce mai îngrijorat în legătura cu viitorul, căci aveţi deja amintirea otrăvii şi nu doriţi ca ea să se repete.

 

Mai aveţi şi alte amintiri: aceea de a fi acceptat. Vă mai amintiţi de vremea când mama şi tata vă acceptau şi când totul era în armonie. Vă doriţi din nou acea armonie, dar nu ştiţi cum să o recreaţi. Şi întrucât nu puteţi ieşi din sfera propriilor dumneavoastră percepții, tot ce se petrece în jurul dumneavoastră pare să fie din cauza dumneavoastră. Ajungeţi să credeţi că tata se ceartă cu mama din cauza dumneavoastră, chiar dacă cearta lor nu are nimic de-a face cu dumneavoastră.

 

Treptat, vă pierdeţi astfel inocenţa. Începeţi să simţiţi resentimente, iar la un moment dat deveniţi incapabil să mai iertaţi. În timp, aceste incidente şi interacţiuni vă conving că nu este deloc sigur să fiţi cel care sunteţi. Acest mecanism se produce în cazul tuturor oamenilor, variind însă în funcţie de inteligenţa şi educaţia lor. El depinde de multe lucruri. Dacă aveţi noroc, domesticirea nu este atât de puternică. Dacă nu aveţi însă noroc, ea va fi atât de puternică, iar rănile atât de adânci, încât puteţi ajunge să vă temeţi chiar să mai vorbiţi. Aşa se nasc oamenii sfioşi. Sfiala nu este altceva decât teama de a vorbi, de a te exprima pe tine însuţi. Puteţi ajunge să credeţi că nu ştiţi să dansaţi sau să cântaţi, dar aceasta nu este decât o reprimare a instinctului înnăscut al omului de a iubi.

 

Oamenii se folosesc de teamă pentru a-i domestici pe alţi oameni, iar teama noastră creşte odată cu fiecare nouă experienţă a injustiţiei. Simţul nedreptăţii este cuţitul care taie şi rănește corpul nostru emoţional. Otrava emoţională este creată de reacţia noastră la ceea ce considerăm a fi o nedreptate. Unele răni se vor vindeca, dar altele vor rămâne infectate şi vor acumula din ce în ce mai multă otravă. Atunci când nivelul otrăvii creşte prea mult, noi simţim nevoia să ne eliberăm de ea, trimiţând-o altei persoane. Cum? Prin captarea atenţiei respectivei persoane.

 

Să luăm exemplul unui cuplu obişnuit. Dintr-un motiv sau altul, soţia este supărată. Ea a acumulat foarte multă otravă emoţională din cauza unei nedreptăţi comise de soţul ei. Soţul nu este acasă, dar ea îşi amintește de nedreptatea comisă, iar furia creşte în interiorul ei. De îndată ce soțul se întoarce, primul lucru pe care îl caută ea este să îi capteze atenţia, căci în acest fel otrava ei se va descărca asupra lui, iar ea se va simţi eliberată. De îndată ce îi spune acestuia cât de rău, de prost şi de nedrept este, otrava din interiorul ei este transferată asupra lui.

 

Ea continuă astfel să vorbească până când îi captează atenţia. În cele din urmă, soţul reacţionează şi se enervează, iar ea se simte deja mai bine. Dar acum otrava curge prin el, iar bărbatul simte nevoia să se răzbune. El doreşte să-i capteze acum ei atenţia şi să se elibereze de otravă, cu diferenţa că de data aceasta este vorba nu numai de otrava transferată de la ea, ci şi de propria lui otravă. Dacă veţi examina cu atenţie acest tablou, veţi constata că cei doi îşi ating reciproc rănile şi joacă un adevărat ping-pong cu otrava emoţională. Otrava continuă să crească astfel în spirală, până într-o zi, când unul dintre ei va exploda.

 

Acesta este felul în care comunică între ei majoritatea oamenilor.

 

Prin captarea atenţiei, energia trece de la o persoană la alta. Atenţia este un instrument extrem de puternic al minţii umane. Toţi oamenii din lume se străduiesc să le capteze atenţia celor din jur. În acest fel, ei îşi creează canale de comunicare. Visul se transferă astfel de la unul la altul, la fel şi puterea, dar şi otrava emoţională.

 

De regulă, noi eliberăm otrava noastră emoţională asupra persoanei despre care credem că este responsabilă de nedreptatea comisă asupra noastră, dar dacă aceasta este prea puternică şi nu putem să ne descărcăm asupra ei, suntem dispuşi să o descărcăm asupra oricărei alte persoane, numai să scăpăm de ea.

 

De multe ori o trimitem asupra copiilor, care sunt prea lipsiţi de apărare în faţa noastră, şi astfel se nasc relaţiile abuzive. Oamenii mai puternici abuzează de cei mai slabi, care au mai puţină putere, căci simt nevoia să se elibereze de otrava lor emoţională. Toţi oamenii simt nevoia să scape de această otravă, şi nu mai urmăresc întotdeauna dreptatea; tot ce vor ei este să scape de otravă. Aşa se explică de ce oamenii vânează tot timpul puterea, căci cu cât sunt mai puternici, cu atât mai uşor le vine să scape de otrava lor emoţională în defavoarea celor mai slabi decât ei, care nu se pot apăra.

 

Evident, noi vorbim acum de relaţiile care există în iad, de boala mentală care există pe planeta noastră.

 

Nimeni nu este vinovat pentru aceasta boală; ea nu este bună sau rea, greşită sau corectă. Aceasta este patologia normală a bolii. Nimeni nu este vinovat pentru abuzurile comise. La fel cum oamenii de pe planeta imaginară de care vorbeam mai devreme nu erau vinovaţi pentru că pielea lor era bolnavă, nici noi nu suntem vinovaţi pentru că avem corpul emoţional acoperit cu răni infectate cu otravă. Atunci când ne îmbolnăvim fizic sau când ne rănim corpul, noi nu ne simţim vinovaţi şi nu ne condamnăm singuri. Atunci de ce ar trebui să ne simţim ruşinaţi pentru că mintea noastră emoţională este bolnavă?

 

Unicul lucru care contează este să devenim conştienţi de existenţa problemei. Numai astfel putem avea şansa de a ne vindeca mintea emoţională şi de a opri suferinţa în care ne complăcem. Fără conştientizare nu putem face nimic, decât să continuăm să suferim din interacţiunea cu alţi oameni, dar şi cu noi înşine, căci de multe ori noi ne atingem singuri aceste răni numai pentru a ne pedepsi.

 

Încă din copilărie, în mintea noastră se produce o diviziune. O anumită parte a minţii se obișnuiește să judece continuu. Ea este Judecătorul interior, care judecă tot ceea ce facem sau nu facem, tot ceea ce simţim sau nu simţim. Noi ne judecăm singuri în permanenţă, la fel cum îi judecăm şi pe cei din jur, în funcţie de ceea ce credem noi şi de simţul dreptăţii şi al nedreptăţii format în copilărie. Evident, de multe ori ne considerăm vinovaţi şi dorim să ne auto-pedepsim. Cealaltă parte a minţii noastre, care primeşte judecata şi simte nevoia să fie pedepsită, este Victima. Ea spune: "Bietul de mine! Nu sunt suficient de bun. Nu sunt suficient de puternic. Nu sunt suficient de inteligent. De ce să mai încerc?"

 

Pe vremea când eraţi copil, nu aveaţi libertatea de a alege ce să credeţi şi ce să nu credeţi. Judecătorul şi Victima au la bază toate acele credinţe false pe care nu le-aţi ales singur, ci v-au fost impuse. Când informaţiile respective au pătruns în mintea dumneavoastră, eraţi încă inocent. Credeaţi tot ce vi se spunea. Sistemul de Convingeri v-a fost inoculat ca un fel de program de către Visul exterior. Toltecii numesc acest program Parazitul. Mintea umană este bolnavă din cauza acestui Parazit interior care îi fură energia vitală şi îi răpeşte bucuria de a trăi. Parazitul reprezintă toate acele convingeri care ne fac să suferim. Aceste convingeri sunt atât de puternice, încât chiar ani mai târziu, când învăţăm noi concepte şi dorim să luăm propriile noastre decizii, constatăm că ele încă ne mai guvernează viaţa.

 

Uneori, copilul mic care continuă să existe în interiorul fiecăruia dintre noi iese la lumină; el este eul nostru real, care a rămas la vârsta de doi sau trei ani. Trăim atunci clipa prezentă şi ne distrăm, dar ceva din interiorul nostru ne trage înapoi; cineva dinlăuntrul fiinţei noastre nu se simte vrednic să fie fericit. O voce interioară ne spune că această stare de fericire este prea frumoasă ca să fie adevărată, că nu este bine să fii prea fericit. Toată vinovăţia acumulată, toată otrava din corpul nostru emoţional iese atunci la iveala, încercând să ne tragă înapoi în lumea dramei.

 

Parazitul se răspândeşte ca o boală contagioasă, trecând de la bunicii la părinţii noştri, apoi la noi, care o răspândim mai departe la copiii noştri. Noi transferăm aceste programe asupra copiilor noştri, la fel cum am dresa un câine. Oamenii sunt animale domesticite, iar această domesticire reprezintă poarta de intrare în visul iadului, unde continuă să trăiască în teamă. Hrana Parazitului sunt toate emoţiile născute din teamă. Înainte să fi fost infestaţi cu acest Parazit, ne bucuram de viaţă, ne jucam, eram fericiţi, aşa cum numai copiii mici ştiu să fie. După ce toate aceste gunoaie sunt aruncate în mintea noastră, noi uităm ce este fericirea. Învăţăm rapid că noi avem dreptate şi încercăm să-i facem pe toţi ceilalţi să creadă că au greşit. Nevoia de "a avea dreptate" este rezultatul dorinţei noastre de a ne proteja imaginea pe care dorim să o proiectăm în exterior. Noi simţim nevoia să ne impunem felul de a gândi, nu numai asupra celor din jur, dar chiar şi asupra propriei noastre fiinţe.

 

Conştientizarea ne ajută să înţelegem cu uşurinţă de ce nu merg relaţiile noastre - cu părinţii, cu copiii, cu prietenii, cu partenerul de viaţă, inclusiv cu noi înşine. De ce nu merge relaţia cu noi înşine? Pentru că suntem răniţi şi purtăm în noi toata acea otravă emoţională, căreia nu-i mai putem face faţă. Suntem plini de otravă pentru că am crescut cu o imagine a perfecţiunii care nu este reală, care nu există şi care nu este corectă.

 

Am văzut deja cum se creează această imagine a perfecţiunii pentru a le face pe plac altor persoane, chiar dacă acestea îşi creează propriul lor vis personal, care nu are nimic de-a face cu visul nostru.

 

Am încercat să le facem pe plac mamei şi tatălui, profesorilor, preotului, religiei, lui Dumnezeu. Dar adevărul este că din punctul lor de vedere noi nu vom fi niciodată perfecţi. Această imagine a perfecţiunii ne spune cum ar trebui să fim pentru a fi buni, pentru a ne accepta pe noi înşine. Aceasta este însă cea mai mare minciună între toate, căci noi nu vom fi niciodată perfecţi, şi nu ne vom ierta niciodată pentru asta.

 

Această imagine a perfecţiunii schimbă felul în care visăm. Noi învăţăm să ne negăm felul de a fi şi să ne respingem. Nu vom fi niciodată suficient de buni, de corecţi, de curaţi, de sănătoşi, dacă ne vom raporta în permanenţă la convingerile pe care le-am acumulat. Va există întotdeauna ceva cu care Judecătorul nu va fi de acord şi pentru care nu ne va ierta. Aşa se explică de ce noi ajungem să ne respingem felul de a fi, să considerăm că nu merităm să fim fericiţi, să căutăm pe cineva care să abuzeze de noi, care să ne pedepsească. Imaginea perfecţiunii este responsabilă de marile auto-abuzuri la care ne supunem atât de des.

 

Atunci când ne respingem singuri, când ne judecăm, ne găsim vinovaţi şi ne pedepsim singuri, noi ajungem să credem că iubirea nu există, că nu există decât pedeapsa, suferinţa, judecata.

 

Iadul are diferite niveluri. Unii oameni sunt foarte adânc scufundaţi în el, în timp ce alţii nu au decât un contact sporadic cu el. Există relaţii extrem de abuzive şi relaţii aproape lipsite de abuz.

 

Acum nu mai sunteţi copil, iar dacă aveţi o relaţie abuzivă, acest lucru se datorează faptului că acceptaţi abuzul, că sunteţi convins că îl meritaţi.

 

Există o limită a cantităţii de abuz pe care sunteţi dispus să o acceptaţi, dar nimeni nu poate abuza mai mult de dumneavoastră decât o faceţi chiar dumneavoastră înşivă. Limita acestui auto-abuz este şi limita abuzului pe care îl veţi accepta din partea altor persoane. Dacă cineva va abuza de dumneavoastră mai mult decât o faceţi singur, veţi pleca, veţi fugi, veţi încerca să scăpaţi. Dacă cineva abuzează de dumneavoastră mai puţin de această limită, probabil că veţi rămâne alături de el. Doar meritaţi acel abuz!...

 

De regulă, relaţiile obişnuite din iad includ plata pentru o nedreptate comisă; practic, este vorba de relaţii de răzbunare. Eu abuzez de altcineva, care simte nevoia să fie abuzat, şi el/ea abuzează de mine, care simt la rândul meu nevoia să fiu abuzat. În acest fel, echilibrul este perfect. Evident, o energie atrage după sine acelaşi tip de energie, aceeaşi vibraţie.

 

Dacă cineva vine şi vă spune: "Sunt supus unor abuzuri atât de mari!" şi îl întrebaţi: "Atunci de ce mai stai acolo?", el nu va ști ce să vă răspundă.

 

Adevărul este că persoana respectivă are nevoie de acel abuz, căci aceasta este maniera în care se auto-pedepseşte.

 

Viaţa nu ne oferă altceva decât exact ceea ce avem nevoie. Chiar şi în iad, justiția funcționează impecabil. Nimeni nu este vinovat pentru patimile noastre. Am putea spune chiar că suferințele noastre sunt un fel de dar de care ne bucurăm. Aşadar, pentru a curăţa otrava şi pentru a vă vindeca rănile, pentru a vă accepta pe sine şi pentru a ieși astfel din iad nu aveţi altceva de făcut decât să deschideţi ochii şi să priviţi în jurul dumneavoastră.

 

 

 

 

 

(3)

 

OMUL CARE NU CREDEA ÎN IUBIRE

 

 

Aş dori să vă istorisesc o poveste foarte veche, despre omul care nu credea în iubire. Acesta era un om obişnuit, la fel ca dumneavoastră şi ca mine, dar ceea ce îl făcea să fie cu adevărat deosebit era felul său unic de a gândi: el nu credea că iubirea există.

 

Evident, a avut o sumedenie de experiențe în încercarea de a găsi iubirea; mai mult, i-a observat şi pe oamenii din jurul său. Şi-a petrecut o mare parte din viaţă căutând iubirea, dar singurul lucru pe care l-a descoperit a fost că aceasta nu există.

 

Oriunde se ducea eroul nostru, el le povestea oamenilor că iubirea nu este decât o invenţie a poeţilor, un concept creat de religii pentru a-i manipula pe cei slabi, pentru a-i controla, pentru a-i face să creadă. El le spunea că iubirea nu este reală, şi deci nimeni nu o poate găsi, oricât de mult ar căuta-o.

 

Omul nostru avea o inteligenţă foarte vie şi era foarte convingător. El a citit o grămadă de cărţi, s-a dus la cele mai bune universități şi a devenit astfel un savant reputat. Putea vorbi în orice piață publică, în faţa a tot felul de oameni, iar logica sa era foarte puternică. El le spunea că iubirea este ca un drog, te ameţeşte şi te face să o dorești din nou şi din nou, creându-ţi o dependenţă de ea. Ce se întâmplă însă dacă nu-şi primești porția zilnică de dragoste? La fel ca în cazul unui drog, ai nevoie de această doză zilnică.

 

Le mai spunea că relaţiile dintre îndrăgostiți sunt la fel ca şi cele dintre un dependent de droguri şi un vânzător de droguri. Cel care are o nevoie mai mare de iubire este precum cel dependent de droguri, iar cel care are o nevoie mai mică de iubire este precum vânzătorul de droguri. Cu cât nevoia de iubire este mai mică, cu atât mai bine poți controla relaţia cu celălalt. Această dinamică a relaţiilor interumane poate fi văzută cu ochiul liber, căci în orice relaţie există un partener care iubeşte mai mult şi un altul care nu iubeşte deloc, dar îl manipulează pe celălalt.

 

Unii oameni profită aşadar de pe urma altora, la fel cum un vânzător de droguri profită de pe urma toxicomanilor.

 

Partenerul dependent, cel care are nevoia mai mare de iubire, trăieşte tot timpul cu teama constantă că nu îşi va putea asigura următoarea doză de dragoste, adică de drog. "Ce mă voi face dacă mă va părăsi?"

 

Teama îl face pe dependentul de iubire foarte posesiv: "Îmi aparține!" El devine astfel gelos şi solicitant, din cauza fricii de a nu pierde următoarea doză. Furnizorul de drog îl poate manipula cum doreşte, dându-i mai multe sau mai puține doze, ori refuzându-i-le complet.

 

În acest fel, partenerul care are nevoie de iubire se va preda complet şi va fi dispus să facă orice, de teama de a nu fi abandonat.

 

Eroul nostru a continuat să le explice ascultătorilor de ce nu există iubirea: "Ceea ce numesc oamenii iubire nu este altceva decât o relaţie de teamă care are la bază controlul. Unde este respectul reciproc? Unde este iubirea pe care susțin că şi-o poartă cei doi parteneri? Nu există aşa ceva. În faţa reprezentanților lui Dumnezeu, a rudelor şi prietenilor lor, cuplurile tinere fac tot felul de promisiuni, că vor trăi împreună, că se vor iubi şi se vor respecta reciproc, că vor fi aproape unul de celălalt, la bine şi la rău. Ei promit să se iubească şi să se respecte reciproc, şi culmea este că ei chiar cred în aceste promisiuni, menite parcă să fie încălcate. Imediat după căsătorie, la numai o săptămână sau o lună, amândoi încep să îşi încalce promisiunile făcute.

 

Totul se reduce la un război al controlului, la cine reuşeşte să manipuleze pe cine. Cine va fi furnizorul de droguri şi cine toxicomanul... După numai câteva luni, respectul pe care şi l-au promis iniţial cei doi a dispărut. În urma lui nu au rămas decât resentimente, otrava emoţională, răni reciproce, care cresc treptat, până când iubirea nu mai există deloc. Ei rămân totuşi împreună, dar numai de teama de a nu fi singuri, de frica de ceea ce vor spune ceilalţi, şi chiar de teama propriilor critici şi păreri. Unde se mai poate vorbi însă de iubire?"

 

El le-a mai spus că a văzut multe cupluri în vârstă care au trăit împreună 30, 40 sau 50 de ani, şi care erau foarte mândre că au trăit atâta vreme împreună. Dar când vorbeau despre relaţia lor, tot ce spuneau era: "Am supraviețuit căsniciei". Altfel spus, unul din ei se abandonase celuilalt; de regulă, femeia era cea care ceda şi decidea să îndure suferinţa.

 

Oricum, persoana care avea voinţa mai puternică şi nevoi mai puține câştiga războiul, dar unde era iubirea de care vorbeau? Partenerii din aceste cupluri se tratau reciproc ca pe niște posesiuni. "Ea este a mea". "El este al meu".

 

Si astfel, eroul nostru a continuat să peroreze despre motivele pentru care nu credea că există iubire.

 

El le-a mai spus oamenilor: "Eu am trecut prin toate acestea. De acum înainte nu voi mai permite nimănui să îmi manipuleze mintea şi să îmi controleze viaţa în numele iubirii". Argumentele lui erau logice, şi el a convins multă lume prin cuvintele sale. Iubirea nu există.

 

Într-o bună zi însă, eroul nostru se plimba prin parc. El a văzut acolo, aşezată pe o bancă, o femeie frumoasă care plângea. Văzând-o cum plânge, s-a simțit curios. De aceea, s-a așezat lângă ea şi a întrebat-o dacă poate s-o ajute cumva. Vă puteţi imagina surpriza lui când ea i-a spus că plânge pentru că iubirea nu există. "Uimitor, i-a răspuns el, o femeie care crede că iubirea nu există!" Evident, a dorit să afle mai multe despre ea.

 

- De ce spui că iubirea nu există? a întrebat-o el.

 

- Ei, e o poveste lungă, i-a răspuns ea. M-am căsătorit pe când eram foarte tânără, cu toată iubirea, cu toate acele iluzii, plină de speranță la gândul că îmi voi împărţi viaţa cu acel bărbat. Ne-am jurat reciproc loialitate, respect şi credinţă, şi am întemeiat o familie.

 

Dar în curând totul s-a schimbat. Eu am fost soția credincioasă, care avea grijă de copii şi de casă, în timp ce soțul meu a continuat să se ocupe de carieră.

 

Pentru el, imaginea şi succesul erau mai importante decât familia noastră. A încetat să mă mai respecte, la fel cum am încetat şi eu să îl mai respect pe el. Am început să ne certăm, iar la un moment dat am descoperit că nu îl mai iubesc, la fel cum nici el nu mă mai iubeşte pe mine.

 

Dar copiii aveau nevoie de un tată, aşa că am preferat să rămân alături de el şi să fac tot ce îmi sta în puteri ca să-l suport. Acum copiii au crescut şi au plecat. Nu mai am nici un motiv să rămân alături de el. Între noi nu există respect sau bunătate. Ştiu însă că, dacă îmi voi găsi pe altcineva, va fi la fel, căci iubirea nu există. Nu are nici un sens să caut ceva ce nu există. De aceea plâng.

 

Înțelegând-o perfect, el a îmbrăţişat-o şi i-a spus:

 

- Ai dreptate: iubirea nu există. Noi căutăm iubire, ne deschidem inimile şi devenim astfel vulnerabili. În locul ei, tot ce descoperim este egoismul. Acesta ne rănește, chiar dacă suntem convinş i că ne vom putea detașa. Oricâte relaţii am avea, acelaşi lucru se petrece din nou şi din nou. De ce să ne mai obosim să căutăm iubirea?

 

Cei doi gândeau la fel, aşa că s-au împrietenit rapid. Între ei s-a creat o relaţie frumoasă. Se respectau reciproc şi nu s-au dezamăgit niciodată. Pe măsură ce relaţia avansa, ei deveneau din ce în ce mai fericiţi împreună. Nu știau ce este invidia sau gelozia. Nici unul nu încerca să îl controleze pe celălalt, nu erau deloc posesivi. Relaţia dintre ei a continuat astfel să se aprofundeze. Le plăcea să fie împreună, căci viaţa li se părea mult mai amuzantă astfel. Când nu erau împreună, ceva lipsea din viaţa fiecăruia dintre ei.

 

Într-o zi, pe când era plecat din oraș, eroului nostru i-a trecut prin cap o idee absolut ciudată: "Hm, poate că ceea ce simt eu pentru ea este iubire. Dar e o senzaţie atât de diferită de ceea ce simțeam înainte. Nu are nimic de-a face cu ceea ce descriu poeţii, nici cu ceea ce afirmă religia, căci nu mă simt deloc responsabil pentru ea. Nu iau nimic de la ea, nu simt nevoia ca ea să aibă grijă de mine, nu îmi vine să-mi vărs frustrările asupra ei pentru eșecurile mele sau pentru problemele mele personale. Petrecem atât de bine împreună. Ne bucurăm fiecare de prezenţa celuilalt. Eu respect felul în care gândește ea, felul în care simte. Nu mă simt deloc stânjenit alături de ea, nu mă agasează niciodată. Nu mă simt gelos când este cu alți bărbaţi. Nu simt invidie atunci când are succes. Poate că iubirea există totuşi, dar este altceva decât ce cred oamenii".

 

De-abia aștepta să ajungă acasă şi să-i spună de ideea ciudată care i-a trecut prin cap. Nici nu a început însă bine să vorbească şi ea i-a luat vorba din gură:

 

- Ştiu exact ce vrei să spui. Mi-a trecut şi mie prin cap aceeaşi idee, cu mult timp în urma, dar nu am vrut să-ţi spun, căci știam că nu crezi în iubire. Poate că iubirea există totuşi, dar nu este ce credeam noi că este.

 

Cei doi au decis să devină amanţi şi să trăiască împreună, şi au rămas uimiţi să constate că lucrurile nu s-au înrăutățit în nici un fel. Au continuat să se respecte reciproc, să se sprijine unul pe celălalt, iar iubirea dintre ei a crescut continuu. Chiar şi cele mai simple lucruri le umpleau inimile de bucurie, căci erau atât de fericiţi.

 

Inima bărbatului era atât de plină de iubirea pe care o simțea, încât într-o noapte s-a produs un mare miracol. Privea stelele şi a descoperit una care era incredibil de frumoasă, iar inima lui era atât de plină de iubire încât steaua a început să coboare şi s-a așezat în palma lui. Apoi s-a produs un al doilea miracol: sufletul lui a fuzionat cu steaua respectivă.

 

Era extrem de fericit, şi de-abia aștepta să se ducă la iubita lui şi să-i dăruiască steaua, ca semn al iubirii sale pentru ea. Când el i-a dăruit însă steaua, femeia a simțit un moment de îndoială; iubirea lui era prea copleșitoare, şi atunci, steaua a căzut la pământ şi s-a spart întrun milion de cioburi.

 

Si uite-așa, am ajuns iarăși la un bărbat bătrân, care colindă lumea şi ţine discursuri despre faptul ca iubirea nu există. Acasă la el, o femeie în vârstă, dar încă frumoasă, îşi așteaptă bărbatul şi îşi plânge amarul pentru paradisul pe care l-a ținut pentru o clipă în mână, dar pe care l-a pierdut din cauza unei clipe de îndoială. Aceasta este povestea celui care nu credea în iubire.              universe-people.com

 

Cine a comis greșeala? Puteţi ghici? Greșeala i-a aparținut bărbatului, care a crezut că îi poate dărui femeii fericirea lui. Steaua nu era altceva decât propria lui fericire, iar greșeala lui a fost că a renunțat la ea şi a așezat-o în mâinile ei. Fericirea nu vine niciodată din afara noastră. El era fericit datorită iubirii care țâșnea din inima lui. Ea era fericită datorită iubirii care țâșnea din inima ei. Când el a făcut-o însă pe ea responsabilă pentru fericirea lui, ea a spart steaua, căci nu putea fi responsabilă pentru fericirea lui.

 

Indiferent cât de mult îl iubea femeia, ea nu îl putea face fericit, căci nu avea de unde să știe ce era în mintea lui. Ea nu putea ști care erau așteptările lui, căci nu îi cunoștea visele.

 

Dacă veţi proceda la fel, luându-vă fericirea şi punând-o în mâinile unei alte persoane, mai devreme sau mai târziu ea se va sparge, la fel ca şi steaua din poveste. Dacă îi dăruiți altcuiva fericirea dumneavoastră, persoana respectivă v-o poate fura. Pe de altă parte, de vreme ce fericirea se naște în interior şi este rezultatul iubirii dumneavoastră, sunteţi unicul responsabil pentru ea. Nu aveţi dreptul să faceţi niciodată responsabil pe altcineva pentru ea. Şi totuşi, atunci când mergem la biserică, primul lucru pe care îl facem este schimbul de inele. Noi ne punem steaua în palma celuilalt, așteptând ca el (sau ea) să ne facă fericiţi, şi invers. Nu contează cât de mult iubiţi pe altcineva; nu veţi putea fi niciodată cel care doreşte cealaltă persoana să fiţi.

 

Aceasta este greșeala pe care o comit majoritatea oamenilor de la bun început. Noi ne bazăm fericirea pe celălalt. Din păcate, lucrurile nu merg în acest fel.

 

Noi facem tot felul de promisiuni pe care nu le putem respecta, după care ne mirăm că am eşuat.

 

 

 

 

 

(4)

 

CALEA IUBIRII, CALEA FRICII

 

 

Întreaga noastră viaţa este un vis. Noi trăim într-o fantezie şi tot ceea ce știm despre noi înşine nu reprezintă altceva decât propriul nostru adevăr.

 

Adevărul nostru personal nu este şi adevărul altor persoane, lucru valabil inclusiv pentru copiii sau pentru părinţii noştri. Gândiţi-vă de pildă ce credeţi dumneavoastră despre sine şi ce crede mama dumneavoastră. Ea afirmă că vă cunoaște foarte bine, dar de fapt nu are nici cea mai mică idee cine sunteţi.

 

Ştiţi foarte bine acest lucru. La fel, oricât de bine v-aţi cunoaște mama, dumneavoastră nu aveţi nici cea mai mică idee cine este ea de fapt. Ea are tot felul de fantezii interioare, pe care nu le-a împărtăşit niciodată, nimănui. Dumneavoastră nu aveţi de unde să ştiţi ce-i trece ei prin minte.

 

Dacă vă examinaţi viaţa şi încercaţi să vă amintiţi ce făceați la vârsta de 12 sau 13 ani, veţi constata că nu vă puteţi aduce aminte de mai mult de 5% din propria dumneavoastră viaţă. Evident, vă veţi aminti de lucrurile cele mai importante, cum ar fi numele pe care îl aveţi, căci acesta este unul din lucrurile pe care l-aţi repetat cel mai des. Sunt momente când uitaţi însă numele propriilor dumneavoastră copii, sau pe cel al prietenilor apropiaţi. Acest lucru se explică prin faptul că viaţa este alcătuită din vise - un număr nesfârşit de vise care se schimbă la infinit. Visele au tendința de a se dizolva, ceea ce explică de ce uităm atât de uşor.

 

Orice om are un vis personal al vieţii, care diferă complet de visul altor oameni. Noi visăm în funcţie de convingerile pe care le avem şi ne modificăm visul în funcţie de felul în care judecăm sau în care suntem victimizaţi. De aceea, visele unui om nu seamănă niciodată cu visele altcuiva. Într-o relaţie, noi putem pretinde că suntem la fel, că gândim la fel, că simțim la fel, că visăm la fel, dar acest lucru este absolut imposibil. Orice relaţie este alcătuită din doi visători care au vise diferite. Fiecare visător îşi visează visul în felul său propriu. De aceea, este important să acceptăm diferențele care există între doi visători, să ne respectăm reciproc visele.

 

Noi putem avea mii de relaţii simultan, dar fiecare dintre ele se stabilește între două persoane, şi numai între două. Eu am o relaţie cu fiecare din prietenii mei, dar cu fiecare în parte, nu cu mai mulți simultan.

 

Am o relaţie cu fiecare din copiii mei, dar fiecare asemenea relaţie este diferită de celelalte. În funcţie de felul în care visează doi oameni, ei creează direcția acelui vis comun pe care îl numim relaţie.

 

Orice relaţie pe care o avem - cu mama, cu tata, cu fraţii, cu prietenii - este unică, întrucât noi visăm astfel câte un mic vis comun cu fiecare din aceştia. Orice relaţie capătă viaţă din cauza celor doi parteneri.

 

La fel cum corpul este alcătuit din celule, visele sunt alcătuite din emoţii. Există două surse principale din care provin aceste emoţii: una este teama şi toate emoţiile care se nasc din teamă, iar cealaltă este iubirea şi toate emoţiile care se nasc din iubire. Noi experimentăm ambele tipuri de emoţii, dar cele care predomină de regulă sunt cele izvorâte din teamă. În lumea în care trăim, relaţiile normale se bazează într-o proporție de 95% pe teamă şi numai de 5% pe iubire.

 

Evident, acest procent mediu variază de la un om la altul, dar chiar dacă teama nu depăşeşte 60%, iar iubirea 40%, tot putem spune că avem de-a face cu o relaţie bazată pe teamă.

 

Pentru a înțelege mai bine aceste emoţii, vom descrie anumite caracteristici ale fricii şi ale iubirii, pe care le-am numit "calea fricii" şi "calea iubirii". Cele doua căi sunt puncte de referinţă pentru a înțelege mai bine felul în care trăim. Ele reprezintă delimitări făcute pentru ca mintea logică să înţeleagă şi să poată controla deciziile pe care le luăm. Să vedem aşadar care sunt caracteristicile fricii şi ale iubirii.

 

Iubirea nu presupune nici un fel de obligaţii.

 

Teama este caracterizată în primul rând de obligaţii.

 

Atunci când mergem pe calea fricii, facem tot ceea ce facem pentru că trebuie să facem acest lucru, şi ne așteptăm ca şi ceilalţi oameni să facă anumite lucruri pentru că trebuie să le facă. Noi avem obligaţii, iar atunci când avem posibilitatea, ne opunem lor. Cu cât le opunem mai multa rezistenţă, cu atât mai mult suferim. Mai devreme sau mai târziu, noi încercăm să scăpăm de aceste obligaţii. Pe de altă parte, iubirea nu opune nici un fel de rezistenţă. Atunci când iubim, noi facem tot ceea ce facem pentru că dorim să facem acest lucru. Orice acţiune a noastră devine o plăcere; este ca un joc care ne amuză.

 

Iubirea nu are așteptări. Teama este plină de așteptări. Atunci când te temi, faci tot ceea ce faci pentru că te aștepți să fii nevoit, dar te aștepți ca şi ceilalţi să facă acelaşi lucru. Aşa se explică de ce teama rănește atât de uşor, în timp ce iubirea nu rănește pe nimeni. Noi avem așteptări, iar dacă acestea nu se împlinesc, ne simțim răniţi - nu ni se pare drept.

 

Îi condamnăm pe cei din jur pentru că nu ne-au împlinit aşteptările. Cine iubeşte nu are așteptări. El face ceea ce face pentru că doreşte şi nu este deranjat dacă alți oameni nu doresc să facă la fel, căci el nu interpretează faptele altora la modul personal. Întrucât nu se așteaptă să se întâmple ceva anume, dacă lucrul respectiv nu se întâmplă, nu se simte deranjat. Orice s-ar întâmpla, el nu suferă, căci tot ceea ce se întâmplă este în regulă pentru el. Aşa se explică de ce îndrăgostiților viaţa li se pare "în roz"; ei nu se așteaptă ca partenerii lor să facă ceva anume şi nu simt obligaţii faţă de aceştia.

 

Iubirea este bazată pe respectul reciproc. Teama nu respectă pe nimeni, nici măcar pe sine. Dacă îmi pare rău pentru tine înseamnă că nu te respect, că nu te las să iei propriile tale decizii. Când eu iau deciziile în locul tău, înseamnă în mod evident că nu am încredere în tine. Lipsa respectului conduce automat la tentativa de a controla viaţa celuilalt. În marea majoritate a cazurilor, atunci când le spunem copiilor noştri cum să-şi ducă viaţa, noi facem acest lucru pentru că nu îi respectăm. Ne pare rău pentru ei şi încercăm să facem în locul lor ceea ce ar trebui să facă ei înșiși. Dacă nu ne respectăm pe noi înşine, ne va părea rău pentru noi, ni se va părea că nu suntem destul de buni ca să reuşim în această lume. Cum ne-ar putea respecta alţii în aceste condiţii? Atunci când spunem: "Bietul de mine, nu sunt suficient de puternic, nu sunt suficient de frumos, nu sunt suficient de inteligent, nu am cum să reușesc", înseamnă că nu avem nici un pic de respect pentru propria noastră fiinţă. Auto-compătimirea se naște din lipsa respectului de sine.

 

Iubirea este nemiloasă, ei nu-i pare rău pentru nimeni; în schimb, este plină de compasiune. Teama este foarte miloasă; celui care se teme îi pare rău pentru toţi cei din jur. Lui îi pare rău de alţii pentru că nu îi respectă, pentru că nu îi crede suficient de puternici pentru a reuşi. Pe de altă parte, iubirea respectă pe toată lumea. Cine iubeşte pe altcineva crede că acesta poate reuşi prin propriile sale forţe. El crede că acesta este suficient de puternic, de inteligent, de bun pentru a-şi stabili propriile sale decizii. Nu se grăbeşte în nici un caz să ia decizii în locul celuilalt.

 

Evident, dacă acesta din urmă dă greş, el îi întinde mâna, îl ajută să se ridice şi î i spune: "Continuă. Mai devreme sau mai târziu vei reuşi, sunt convins de acest lucru". Aceasta înseamnă compasiune, care nu are nimic de-a face cu mila. Compasiunea se naşte din respectul reciproc şi din iubire; mila se naşte din teamă şi din lipsă de respect.

 

Iubirea este complet responsabilă. Teama evită responsabilitatea, dar asta nu înseamnă că ea nu este responsabilă pentru faptele ei. Încercarea de a evita responsabilitatea este una din cele mai mari greşeli pe care le facem, căci orice acţiune are anumite consecinţe. Dacă facem o anumită opţiune, noi vom obţine un anumit rezultat sau o anumită reacţie. Chiar dacă nu luăm nici o decizie, tot vom obţine un rezultat sau o reacţie. Într-un fel sau altul, noi vom ajunge să experimentăm toate consecinţele propriilor noastre acţiuni şi decizii. De aceea, oamenii sunt complet responsabili pentru acţiunile lor, chiar dacă nu doresc să fie. Chiar şi atunci când alţi oameni încearcă să plătească în locul nostru, tot vom ajunge să plătim şi noi, dar atunci vom plăti dublu. Când altcineva încearcă să fie responsabil în locul nostru, el nu face altceva decât să amplifice drama.

 

Iubirea este întotdeauna amabilă. Teama este întotdeauna lipsită de amabilitate. Ea ne umple de obligaţii, de aşteptări, ne învaţă să nu î i respectăm pe cei din jur, să evităm asumarea responsabilităţii şi să ne pară rău pentru alţii. Cine s-ar putea simţi bine în asemenea condiţii? Tot ceea ce se petrece în jurul nostru ne agresează, ne înfurie, ne întristează, ne face să ne simţim geloşi sau trădaţi.

 

Mânia nu este altceva decât o altă mască a fricii.

 

La fel şi tristeţea, gelozia şi celelalte emoţii care se nasc din teamă şi care creează suferinţa. Cine suferă de aceste boli nu poate fi amabil, nu poate decât cel mult să pretindă că este bun. Când nu eşti fericit, nu ai cum să te simţi bine, deci să fii bun cu alţii. În schimb, atunci când te afli pe calea iubirii, nu ai obligaţii sau aşteptări, nu-ţi pare rău pentru tine sau pentru partenerul tău, totul îţi merge bine, iar zâmbetul nu te părăseşte nici o clipă. Eşti fericit, deci te simţi bine, iar această stare se revarsă în mod natural asupra celor din jur. Iubirea este întotdeauna amabilă, iar bunătatea ei conduce la generozitate şi ajunge să deschidă toate uşile. Da, iubirea este generoasă. În schimb, teama este egoistă. Cine se teme se gândeşte întotdeauna numai la el. Egoismul închide toate uşile.

 

Iubirea este necondiţionată. Teama impune o mie de condiţii. Cine se află pe calea fricii iubeşte pe altcineva numai dacă acesta îl lasă să îi controleze viaţa, dacă se poartă bine cu el, dacă se suprapune cu imaginea pe care şi-a creat-o despre el. Şi cum nimeni nu se poate suprapune vreodată perfect peste imaginea creată de altcineva pentru el, acesta îl judecă, iar el se va simţi vinovat. Atunci când ne creăm o anumită imagine despre alţii iar aceştia nu corespund, noi ne simţim rușinați, stânjeniţi, enervaţi, şi nu avem deloc răbdare cu ei. Este imposibil să te porți cu adevărat frumos cu altcineva în aceste condiţii. Pe calea iubirii nu există dacă; iubirea nu pune condiţii. Cine iubeşte o face necondiţionat, fără justificări. Noi iubim pe altcineva aşa cum este şi îl lăsăm să fie cel (sau cea) care este. Dacă nu îmi place cum este o femeie, nu are nici un rost să stau alături de ea; cel mai bine este să îmi caut pe altcineva, care este aşa cum doresc eu să fie. Noi nu avem dreptul să încercăm să schimbăm pe nimeni, la fel cum nimeni nu are dreptul să încerce să ne schimbe pe noi.

 

Dacă ne vom schimba vreodată, o vom face pentru că aşa vom dori noi, pentru că ne propunem să renunțăm la suferinţă.

 

Cei mai mulţi oameni îşi trăiesc întreaga viaţă pe calea fricii. Ei stabilesc relaţii, dar numai pentru că aşa cred ei că trebuie. Atunci când intră într-o relaţie, ei au un milion de așteptări, deopotrivă din partea partenerului/partenerei de cuplu şi din partea lor.

 

Toate dramele şi toate suferinţele relaţionale se nasc din cauza faptului că oamenii folosesc canalele de comunicaţie care existau deja înainte ca ei să se nască.

 

Ei se judecă şi se victimizează reciproc, se bârfesc unii pe alţii, cu prietenii sau cu alte persoane, de multe ori în locuri sordide, cum ar fi un bar. Ei îşi învrăjbesc propriile rude şi chiar se bucură de acest lucru. Acumulează astfel otravă emoţională, pe care o transmit apoi copiilor lor. "Uite ce mi-a făcut taică-tău. Să nu te porţi niciodată ca el. Toţi bărbaţii sunt aşa, toate femeile sunt pe dincolo". Asta este educaţia pe care o dăm oamenilor pe care ar trebui să-i iubim cel mai mult, propriilor noştri copii, prietenilor noştri, partenerilor noştri de viaţă.

 

Pe calea fricii există atât de multe condiţii, atâtea așteptări şi atâtea obligaţii încât noi ajungem să creăm o sumedenie de reguli numai pentru a ne proteja împotriva durerii emoţionale. Adevărul este că nu ar trebui să existe nici un fel de reguli. Aceste reguli afectează calitatea canalelor de comunicaţie dintre noi, căci cine se teme, minte. Dacă te aştepţi ca eu să mă port într-un anume fel, eu mă voi simţi obligat să mă port în acest fel, dar eu nu sunt aşa. Dacă mă port aşa cum sunt eu, tu te vei simţi rănit, te vei înfuria pe mine. De aceea, prefer să te mint, căci mă tem de judecata ta. Mă tem că vei da vina pe mine, că o să mă condamni, că o să mă pedepseşti. Şi de fiecare dată când îţi vei reaminti, mă vei pedepsi din nou şi din nou, pentru aceeaşi greșeală comisă cândva.

 

Nu se poate vorbi de justiţie decât pe calea iubirii. Dacă faci o greșeală, plăteşti o singură dată pentru ea, şi dacă te iubeşti cu adevărat, înveţi ceva din greşeala comisă. Pe calea fricii nu există dreptate.

 

Cine greşeşte plăteşte de o mie de ori pentru aceeaşi greşeală. El îşi pune şi partenerul/partenera de cuplu să plătească tot de o mie de ori pentru greşeala comisă. Această tactică dă naştere unui sentiment de nedreptate şi creează multe răni emoţionale, care vor conduce mai devreme sau mai târziu la eşec. Oamenii fac o dramă din orice, inclusiv din lucruri absolut minore. Aceste drame reprezintă esenţa relaţiilor specifice iadului, iar explicaţia este că ele au la bază teama.

 

Orice relaţie este alcătuită din două jumătăţi.

 

Jumătate sunteţi chiar dumneavoastră, iar cealaltă jumătate este fiul, fiica, tatăl, mama, prietenul sau partenerul/partenera dumneavoastră de cuplu. Într-o relaţie, nimeni nu este responsabil decât pentru propria sa jumătate, nu şi pentru cealaltă. Nu contează cât de apropiaţi sunteţi sau cât de puternică este iubirea dumneavoastră pentru cealaltă jumătate; cert este că nu aveţi cum să fiţi responsabil pentru felul în care gândește celălalt. Nu puteţi şti niciodată ce simte, ce crede, ce presupuneri face el. Practic, nu ştiţi nimic despre celălalt. Acesta este adevărul. Cum procedăm însă noi? Noi ne asumăm responsabilitatea pentru cealaltă jumătate şi așezăm astfel relaţia noastră pe bazele fricii, ale dramei, ale războiului controlului, adică ale iadului.

 

Războiul controlului, specific oamenilor, se datorează faptului că aceştia nu se respectă reciproc.

 

Adevărul este că noi nu ştim ce este iubirea. Relaţiile dintre noi au la bază egoismul, nu iubirea. Singurul lucru de care avem nevoie sunt acele doze mici care ne fac să ne simţim bine. Lipsa respectului conduce la războiul controlului, căci fiecare partener se simte responsabil pentru celălalt. Eu nu te pot controla pentru că nu te respect. Mă simt responsabil pentru tine, căci orice te afectează pe tine mă va răni pe mine mai devreme sau mai târziu, şi doresc să evit durerea.

 

Dacă văd că tu nu eşti responsabil la rândul tău, te voi bate la cap în toate felurile posibile, astfel încât să devii responsabil, dar "responsabil" din punctul meu personal de vedere. Asta nu înseamnă că punctul meu de vedere este corect.

 

Asta se întâmplă atunci când mergem pe calea fricii. Lipsa respectului ne face să ne comportăm ca şi cum celălalt nu ar fi suficient de bun sau de deştept ca să-şi dea seama singur ce este bine şi ce este rău pentru el. Pornim de la premisa că celălalt nu este suficient de puternic pentru a-şi asuma singur responsabilitatea pentru propria sa persoană. Noi preluăm controlul şi spunem: "Lasă-mă pe mine să am grijă de tine", "Fă cutare lucru, sau nu fă cutare lucru". Ne reprimăm astfel jumătatea şi încercăm să preluăm controlul asupra întregii relaţii. Dacă eu preiau controlul asupra întregii relaţii, care mai este rolul tău? Nici o relaţie nu poate funcţiona în acest fel.

 

Dacă acceptăm rolul celeilalte jumătăţi, noi putem crea împreună şi ne putem bucura de cel mai frumos vis. Nu trebuie să uităm însă că cealaltă parte are propriile ei vise, propria ei voinţă, iar noi nu-i putem controla visele, oricât de mult am încerca. De aceea, avem o singură opţiune: putem fie să creăm un conflict, adică un război al controlului, fie să devenim un partener şi să formăm împreună o echipă. Partenerii de echipă joacă împreună jocul, nu luptă unul împotriva celuilalt.

 

Dacă jucăm tenis alături de un partener, noi alcătuim o echipă şi nu jucăm niciodată unul împotriva celuilalt. Chiar dacă avem maniere diferite de a juca, scopul nostru este acelaşi: acela de a ne amuza împreună, de a juca şi de a câştiga meciul. Dacă jucăm cu un partener care ne spune: "Nu, nu juca aşa, joacă cum îţi spun eu, ceea ce faci tu este greşit", va fi imposibil să ne simţim bine. Mai devreme sau mai târziu, vom renunţa să mai jucăm cu acest partener. În loc să fim o echipă, acesta doreşte să ne controleze jocul. Dacă între noi nu există conceptul de echipă, conflictul este inevitabil. Dacă veţi privi relaţia dumneavoastră de cuplu ca pe o echipă, ea se va îmbunătăţi pe loc. La fel ca într-un joc, relaţia nu presupune neapărat un învingător şi un învins.

 

Adevăratul scop al jocului este distracţia.

 

Cine merge pe calea iubirii dăruieşte mai mult decât primeşte. Evident, el se iubeşte suficient de mult pe sine pentru a nu le permite oamenilor egoişti să profite de el. Asemenea oameni nu doresc să se răzbune, dar sunt suficient de fermi de la bun început.

 

Ei îi spun partenerului lor: "Nu-mi place să profiţi de mine, nu suport lipsa de respect sau de amabilitate. Nu am nevoie să fiu abuzat verbal, emoţional sau fizic. Nu-mi place să te ascult înjurând tot timpul. Asta nu înseamnă că eu sunt mai bun decât tine, dar iubesc frumuseţea, îmi place să râd, să mă distrez, să iubesc. Nu sunt egoist, dar nu-mi place să am tot timpul alături o victimă. Asta nu înseamnă că nu te iubesc, dar eu nu-mi pot asuma responsabilitatea pentru visele tale. Dacă vrei să rămâi alături de mine, Parazitului tău îi va fi greu să reziste, căci nu am de gând să reacţionez la necazurile tale inventate".

 

Aceasta atitudine nu are nimic de-a face cu egoismul, ci este consecinţa firească a iubirii de sine. Egoismul, controlul şi teama sunt capabile să ruineze orice relaţie. Generozitatea, libertatea şi iubirea sunt capabile să creeze cea mai frumoasă relaţie între toate: o relaţie de iubire fără sfârşit.

 

Arta iubirii începe cu noi înşine. Primul pas constă în a deveni conștienți, în a înţelege adevărul potrivit căruia fiecare om îşi visează propriul vis. Cine înţelege acest lucru, devine responsabil pentru partea sa din relaţie, adică pentru el însuşi. Ştiind că este responsabil pentru partea sa din relaţie, el o poate controla cu uşurinţă. Nu are însă nici un rost să încerce să controleze şi cealaltă jumătate a relaţiei.

 

Dacă îl/o respectăm cu adevărat, noi vom înţelege că partenerul nostru/partenera noastră, sau prietenul, fiul, mama, toţi sunt pe deplin responsabili pentru jumătatea lor de relaţie. Dacă vom şti să respectăm cealaltă jumătate, relaţia noastră nu va fi niciodată caracterizată de conflicte. Noi nu vom avea parte de un război în familie sau în cuplu.

 

Mai departe, dacă înţelegem ce înseamnă iubirea şi ce înseamnă teama, putem deveni conştienţi de felul în care ne comunicăm visul altor persoane.

 

Calitatea comunicării noastre depinde de opţiunile pe care le facem în fiecare moment, de racordarea corpului nostru emoţional la vibraţia iubirii sau la vibraţia fricii. Chiar dacă ne aflăm pe calea fricii, prin simpla conştientizare a acestui lucru, noi putem să schimbăm vibraţia pe cea a iubirii. Este o opţiune personală. Conştientizarea căii pe care ne aflăm poate schimba totul.

 

În sfârşit, dacă înţelegem faptul că nimeni altcineva nu ne poate face să fim fericiţi decât noi înşine, şi că această fericire este rezultatul iubirii care emană din fiinţa noastră, vom putea atinge măiestria în cea mai mare artă a toltecilor, Arta Iubirii.

 

Noi putem vorbi despre iubire şi putem scrie o mie de cărţi despre ea, dar iubirea diferă pentru fiecare om în parte, căci ea trebuie mai întâi experimentată.

 

Iubirea nu este un concept, ci o stare de fapt, o modalitate de a acţiona. Singura cale de a atinge starea de fericire este iubirea în acţiune. Singura cale care conduce la suferinţă este teama în acţiune.

 

Singura cale prin care putem atinge măiestria în iubire este să practicăm iubirea. Nu este nevoie să o justificăm sau să o explicăm; este suficient doar să o practicăm.

 

Practica este cea care creează maestrul.

 

 

 

 

 

(5)

 

RELAŢIA PERFECTĂ

 

 

Imaginaţi-vă o relaţie perfectă. Vă aflaţi într-o stare continuă de fericire perpetuă, pentru că trăiţi alături de bărbatul ideal sau de femeia ideală. Cum aţi descrie viaţa alături de o asemenea persoană?

 

Ei bine, relaţia cu o asemenea persoană ar putea fi asemănată cu relaţia cu un câine. Un câine nu poate fi altceva decât un câine. Orice aţi face, el nu se va schimba. Acelaşi lucru este valabil dacă aveţi o pisică, sau un cal. Orice animal este ceea ce este.

 

Acceptarea acestui adevăr în relaţia cu alți oameni este foarte importantă. Nici un om nu poate fi schimbat de către un altul. Fie î l iubim aşa cum este, fie nu. A încerca să-l schimbăm pentru a corespunde imaginii noastre personale este ca şi cum am încerca să schimbăm un câine, o pisică sau un cal. Realitatea este că orice om este cel care este, inclusiv noi înşine.

 

Este la fel ca în cazul dansului: fie dorești să dansezi, fie nu. Trebuie să fii complet sincer cu tine însuţi, că nu se poate să dansezi şi să te simți bine dacă tu nu dorești acest lucru. Numai cine înțelege acest adevăr profund poate deveni suficient de lucid pentru a-i vedea pe cei din jur exact aşa cum sunt, nu aşa cum doreşte el să fie.

 

Dacă aveţi un câine sau o pisică, gândiţi-vă la relaţia pe care o aveţi cu animalul. Să luăm exemplul relaţiei cu un câine. Animalul știe perfect cum trebuie să se poarte cu dumneavoastră. Cum reacţionaţi atunci când câinele greșește? Orice i-aţi face, lui nu-i pasă, căci el vă iubeşte oricum. Câinele nu așteaptă nimic de la dumneavoastră. Nu este ceva minunat?

 

Cum stau însă lucrurile cu iubita sau cu iubitul dumneavoastră, cu soţul sau cu soţia? Aceştia au atât de multe așteptări, şi în plus, se mai şi schimbă tot timpul.

 

Câinele este responsabil pentru jumătatea lui de relaţie cu omul. Când stăpânul lui ajunge acasă, câinele latră de bucurie, dă din coadă, sare pe el. El îşi joacă foarte bine rolul, iar omul știe că este un câine perfect. Cei care îşi iubesc cu adevărat animalele îşi joacă la rândul lor perfect rolul: le hrănesc, le mângâie, se joacă cu ele. Ei îşi iubesc necondiţionat animalele, aşa cum îi iubesc şi acestea pe ei. Ambele părţi îşi asumă perfect partea de responsabilitate pentru relaţia dintre ele.

 

Marea majoritate a oamenilor îşi pot imagina foarte uşor un asemenea tip de relaţie cu un animal, dar nu şi cu un alt om. Oare de ce? Cunoașteți pe cineva care nu este perfect? Câinele este doar un câine, şi acest lucru nu vă deranjează. Nu vă simțiți deloc responsabil pentru el, nu doriţi să-l faceţi să devină un alt câine. La rândul lui, el nu încearcă să facă din dumneavoastră altcineva decât sunteţi, de pildă un stăpân mai bun. De ce aţi încerca atunci să transformaţi o femeie într-o alta femeie, sau un bărbat într-un alt bărbat? De ce nu sunteţi dispus să îi acceptaţi aşa cum sunt?

 

Poate că vă gândiţi: "Dar ce mă fac dacă nu mă aflu alături de femeia potrivită, sau de bărbatul ideal?"

 

Într-adevăr, această întrebare este foarte importantă.

 

Evident, trebuie să alegeţi femeia potrivită sau bărbatul potrivit. Dar cine poate fi partenerul potrivit? Cineva care doreşte să meargă în aceeaşi direcție cu dumneavoastră, care este compatibil cu valorile şi cu convingerile dumneavoastră, din punct de vedere emoţional, fizic, economic, spiritual.

 

Cum puteţi ști dacă partenerul dumneavoastră este potrivit pentru dumneavoastră? Să spunem că sunteţi bărbat şi că o femeie doreşte să vă aleagă ca partener de viaţă. Dacă ar exista o sută de femei aflate în căutarea unui bărbat, câte dintre ele ar fi dispuse să vă aleagă pe dumneavoastră? Răspunsul este simplu: nu aveţi de unde să ştiţi. De aceea, este necesar să exploraţi şi să vă asumaţi un anumit risc. Eu vă pot oferi un răspuns: femeia cea mai potrivită pentru dumneavoastră este femeia pe care o iubiţi aşa cum este, pe care nu veţi încerca să o schimbaţi în nici un fel. Aceasta este femeia potrivită pentru dumneavoastră. Dacă găsiţi o asemenea femeie, iar ea vă răspunde cu aceeaşi atitudine, atunci sunteţi un om norocos.

 

Sunteţi bărbatul potrivit pentru ea dacă vă iubeşte exact aşa cum sunteţi şi dacă nu doreşte să vă schimbe în nici un fel. Nu femeia este responsabilă pentru dumneavoastră; ea trebuie să aibă încredere că sunteţi cel care pretindeţi că sunteţi, că proiecția dumneavoastră exterioară este identică cu adevărul dumneavoastră interior. Trebuie să fie la fel de cinstită cu dumneavoastră şi să nu proiecteze în exterior o imagine diferită de cea reală, astfel încât să descoperiţi mai târziu că nu este cea care credeaţi iniţial că este.

 

Cine vă iubeşte, vă iubeşte exact aşa cum sunteţi.

 

Dacă cineva doreşte să vă schimbe, înseamnă că nu sunteţi persoana pe care o doreşte. Atunci, de ce ar mai rămâne alături de dumneavoastră?

 

Este uşor să-ţi iubești câinele, căci câinele nu are opinii despre tine. Câinele îşi iubeşte stăpânul necondiţionat. Acest lucru este extrem de important.

 

Dacă partenerul dumneavoastră vă iubeşte exact aşa cum sunteţi, iubirea sa seamănă cu iubirea unui câine.

 

Alături de el/ea, puteţi fi dumneavoastră înşivă, puteţi fi cel/cea care sunteţi, exact aşa cum câinele este cel care este.

 

Atunci când un bărbat întâlnește o femeie, imediat după "Salut", aceasta începe să-i trimită informaţii despre sine. Ea abia așteaptă să-şi împărtăşească visul cu el şi îşi deschide sufletul, chiar dacă nu știe că face acest lucru. Este atât de uşor să vezi pe cineva exact aşa cum este. Nu trebuie să vă minţiţi singur. Vă puteţi da seama imediat dacă persoana din faţa dumneavoastră este cea pe care o doriţi sau nu. Dar nu aveţi dreptul să o acuzaţi niciodată pentru faptul că este o pisică, un câine sau un cal. Dacă vă doriţi un câine, atunci de ce să vă luaţi o pisică? Dacă vă doriţi o pisică, de ce v-aţi lua o găină sau un cal?

 

Aşadar, înainte de toate trebuie să vă puneţi întrebarea dacă ştiţi exact ce fel de bărbat sau de femeie vă doriţi. Ce fel de persoană vă poate trezi inima, cine se potrivește cu dumneavoastră exact aşa cum sunteţi, iubindu-vă implicit în felul în care sunteţi? De ce aţi căuta altceva? De ce să nu luaţi exact ceea ce vă doriţi? De ce să pretindeţi că cineva este potrivit, dacă nu este? Asta nu înseamnă că nu o iubiţi, dar aveţi de făcut o alegere, puteţi spune da sau nu, căci vă iubiţi şi pe dumneavoastră în egală măsură.

 

Dumneavoastră sunteţi singurul responsabil pentru alegerile dumneavoastră. Dacă acestea nu sunt bine făcute, nu trebuie să vă învinovățiți. Este suficient să faceţi o altă opțiune.

 

Să spunem că vă luaţi un câine, deşi vă plac pisicile. Aţi vrea să dresaţi câinele să se comporte ca o pisică şi să spună "miau"... Ce prostie! De ce să nu vă luaţi direct o pisică? Asta este singura cale prin care puteţi construi o relaţie perfectă. Mai întâi de toate trebuie să ştiţi ce anume doriţi, cum doriţi, când doriţi. Trebuie să ştiţi exact care sunt nevoile corpului dumneavoastră, ale minţii dumneavoastră, şi deci cine se potrivește cu dumneavoastră.

 

Există milioane de femei şi de bărbaţi, şi fiecare dintre ei sunt unici. Unii dintre ei se vor potrivi cu dumneavoastră, alţii nu. Îi puteţi iubi pe toți, dar dacă doriţi să staţi zilnic alături de o persoană, este de preferat să alegeţi pe cineva cu care aveţi cât mai multe lucruri în comun. Nu este necesar ca ea să vă semene identic, dar împreună, trebuie să fiţi precum o cheie într-o broască, să vă potriviţi perfect.

 

Ca să reușiți, este necesar să fiţi cinstit cu dumneavoastră înşivă, dar şi cu cei din jur. Nu proiectaţi în exterior decât ceea ce simțiți că sunteţi cu adevărat şi nu pretindeţi că sunteţi ceea ce nu sunteţi.

 

Metaforic vorbind, este ca şi cum v-aţi afla la piaţă: doriţi să cumpărați ceva, dar doriţi să vă şi vindeţi pe dumneavoastră. Pentru a cumpăra, trebuie să vedeţi calitatea produsului care vă interesează. Pentru a vinde, trebuie să le arătați celorlalți cine sunteţi. Nu trebuie să minţiţi că marfa dumneavoastră este mai bună decât a altora; cel mai bine este să o prezentați exact aşa cum este.

 

Dacă vedeţi marfa pe care o doriţi, de ce să nu riscaţi? Dar dacă vedeţi de la bun început că nu este ceea ce vă doriţi, nu are nici un rost să plătiţi pentru ea, numai pentru a vă plânge apoi: "Iubitul meu (sau iubita mea) abuzează de mine", când acest lucru era atât de evident de la bun început. Nu le atribuiţi oamenilor calități care nu există. Dacă ştiţi exact ce vă doriţi, puteţi găsi pe cineva cu care să construiţi o relaţie la fel de ideală ca şi relaţia cu un câine, ba chiar mai frumoasă.

 

Priviţi la persoana din faţa dumneavoastră; nu fiţi orb şi nu pretindeţi că vedeţi ce nu există. Nu negaţi ceea ce vedeţi numai pentru a cumpăra o marfă care nu se potrivește măsurii dumneavoastră. Atunci când cumpărați un obiect inutil, acesta sfârșește de regulă în garaj. Acelaşi lucru se petrece şi cu o relaţie. Pot trece ani până când învățăm această lecție dureroasă, dar este un bun început. Dacă am trecut de acest început, restul este uşor, căci atunci putem fi noi înşine.

 

Probabil că aţi investit deja o anumită perioadă de timp într-o relaţie. Dacă preferaţi să continuaţi cu ea, mai aveţi încă timp pentru un nou început, dacă vă veţi accepta şi dacă vă veţi iubi partenerul exact aşa cum este. Dar mai întâi de toate trebuie să faceţi un pas înapoi, să vă acceptaţi şi să vă iubiţi pe dumneavoastră, aşa cum sunteţi. Numai acceptându-vă şi iubindu-vă pe dumneavoastră exact aşa cum sunteţi vă veţi putea exprima ca atare. Dumneavoastră nu puteţi fi altceva decât ceea ce sunteţi deja. Este absurd să pretindeţi că sunteţi altcineva. Amăgirea de sine nu poate conduce decât la eșec.

 

Odată ce v-aţi acceptat pe dumneavoastră aşa cum sunteţi, următorul pas este să vă acceptaţi partenerul/partenera de cuplu aşa cum este el/ea. Dacă vă decideţi să rămâneți alături de o persoană, nu încercaţi să o schimbaţi în nici un fel. Lăsați-o să fie cea care este, exact ca în cazul unui câine sau al unei pisici. Ea are dreptul să fie cea care este, să fie liberă.

 

Dacă blocaţi libertatea partenerului/partenerei dumneavoastră de cuplu, vă blocaţi practic propria libertate, căci sunteţi implicat direct. Dacă vă iubiţi suficient de mult, nu veţi încerca niciodată să renunțați la libertatea dumneavoastră personală.

 

Cunoașteți toate posibilitățile pe care le oferă relaţia dumneavoastră? Exploraţi mai întâi aceste posibilități. Fiţi dumneavoastră înşivă. Găsiţi o persoana care se potrivește cu dumneavoastră.

 

Asumaţi-vă riscul, dar fiţi onest. Dacă relaţia merge, continuaţi-o. Dacă nu merge, faceţi-vă marea favoare şi renunțați. Îi veţi face simultan şi partenerului/partenerei dumneavoastră un mare serviciu. Lăsaţi-l (sau lăsați-o) să plece. Nu fiţi egoist. Lăsați-i şansa să descopere cine este cu adevărat, ce doreşte. Oferiţi-vă şi dumneavoastră aceeaşi şansă. Dacă vă daţi seama că nu va merge niciodată, cel mai bine este să căutați în altă parte. Dacă dumneavoastră nu vă puteţi iubi partenerul/partenera de cuplu exact aşa cum este, altcineva poate că va reuși. Nu vă pierdeţi timpul, şi nu risipiţi timpul partenerului/partenerei dumneavoastră. Asta înseamnă respectul.

 

Dacă dumneavoastră sunteţi furnizorul iar partenerul dumneavoastră este cel dependent, poate că puteţi fi mai fericit cu altcineva. Dacă preferaţi totuşi să păstraţi relaţia, faceţi tot ce vă stă în puteri pentru ca ea să meargă. Nu uitaţi: dumneavoastră veţi fi cel care va culege roadele semințelor pe care le semănați acum. Dacă vă veţi iubi partenerul exact aşa cum este, dacă vă puteţi deschide complet inima în faţa sa, veţi putea cunoaște paradisul prin intermediul iubirii dumneavoastră.

 

Ce se poate face dacă aveţi deja o pisică, dar vă doriţi un câine? Puteţi începe o viaţă nouă. Puteţi rupe legăturile cu trecutul, de care oricum nu vă leagă nimic profund. Orice om se poate schimba în bine.

 

Un nou început poate să însemne şi iertarea partenerului dumneavoastră, indiferent ce greșeli a comis în trecut. Puneţi aceste greșeli pe seama importanţei de sine, a lipsei de înțelegere reciprocă.

 

Unul dintre dumneavoastră a fost rănit şi a dorit să se răzbune pe celălalt. Indiferent ce s-a petrecut în trecut, nu merită să rataţi posibilitatea de a cunoaște paradisul prin intermediul unei relaţii de cuplu. Aveţi curajul să mergeţi până la capăt, sau renunțați. Renunțați la trecut şi începeţi fiecare nouă zi pe un nivel superior al iubirii. În acest fel, flacăra se va înteţi mereu, iar iubirea dumneavoastră va creşte în fiecare zi.

 

Evident, nu trebuie să fiţi orb. Urmăriți să înțelegeți care au fost momentele bune şi care au fost cele rele, care au fost cauzele care au stat la baza lor.

 

După părerea mea, dacă doi parteneri abuzează fizic sau emoţional unul de celălalt, indiferent de circumstanţe, atunci ei nu merită să rămână împreună.

 

Dacă momentele rele țin însă de pierderea unei slujbe, de o zi proastă la serviciu, de un accident care nu are nimic de-a face cu relaţia în sine, atunci nu este nici o problemă; asemenea momente proaste pot fi depășite cu uşurinţă. Dacă ele se nasc însă din teamă, din lipsă de respect reciproc, din umilire sau ură, cuplul nu are nici o şansă să supraviețuiască.

 

Si relaţia cu un câine poate avea momentele ei mai bune sau mai proaste. Să spunem că aţi avut o zi proastă la serviciu, sau un accident, şi ajungeţi acasă, unde câinele dumneavoastră latră - fericit că vă vede - şi dă din coadă, așteptând să fie mângâiat. Nu aveţi nici un chef să vă jucaţi cu el, dar câinele este prezent.

 

Oricum, chiar dacă vede că îl ignoraţi, câinele nu se va supăra pe dumneavoastră, nu o va lua la modul personal. După ce se va bucura de sosirea dumneavoastră şi îşi va da seama că nu doriţi să vă jucaţi cu el, câinele va pleca şi se va juca singur. El nu va insista ca dumneavoastră să vă simțiți fericit dacă va vedea că nu sunteţi capabil să o faceţi.

 

De multe ori, oamenii se simt înțeleși mai bine de câinele lor decât de partenerii care doresc cu tot dinadinsul să-i facă să se simtă fericiţi. Dacă nu simțiți nevoia să fiţi fericit şi tot ceea ce vă doriţi este un moment de liniște, nu este vina nimănui, şi în nici un caz a partenerului dumneavoastră. Poate că aveţi o problemă şi simțiți nevoia să vă liniştiţi. Dar tăcerea îi face pe oameni să emită o sumedenie de presupuneri: "Ce am făcut? Precis tace din cauză că l-am supărat cu ceva!" În realitate, tăcerea dumneavoastră nu are nimic de-a face cu partenerul dumneavoastră; nu este ceva personal. Dacă veţi fi lăsat în pace, tensiunea va dispărea, iar dumneavoastră veţi reveni la starea dumneavoastră naturală de fericire.

 

Cheia trebuie să se potrivească cu broasca. Dacă unul din parteneri trece printr-un moment prost sau printr-o criză emoţională, celalalt trebuie să-l lase în pace, să fie cel care este. Relaţiile caracterizate prin acest tip de respect sunt foarte diferite; ele reprezintă un mod de a fi, şi pot deveni extrem de reuşite.

 

Relaţia reprezintă o artă. Visul creat de două persoane este încă şi mai dificil de controlat decât propriul vis. Pentru ca amândoi partenerii să fie fericiţi, fiecare dintre ei are datoria să-şi îndeplinească perfect rolul (jumătatea de relaţie). Fiecare este responsabil pentru jumătatea sa, şi fiecare jumătate are propriile sale deşeuri. Cel puţin, deşeurile dumneavoastră sunt deşeurile dumneavoastră. Singurul chemat să facă ordine în viaţa dumneavoastră şi să cureţe aceste deşeuri sunteţi dumneavoastră, nu şi partenerul dumneavoastră.

 

Dacă acesta încearcă să vă cureţe propriile deşeuri, se poate alege cu capul spart.

 

Nimeni nu ar trebui să-şi bage nasul acolo unde nu-i fierbe oala.

 

Acelaşi lucru este valabil şi pentru jumătatea partenerului dumneavoastră. Ştiind că acesta are propriile sale deşeuri, cel mai bine este să îl lăsaţi să îşi facă singur ordine în viaţă. Respectaţi-i viaţa cu tot cu deşeurile sale. Nu aţi intrat în această relaţie pentru a-i curăţa deşeurile sale; el/ea trebuie să aibă singur(ă) grijă de acest lucru.

 

Astfel, dacă partenerul dumneavoastră vă solicita ajutorul, aveţi opţiunea să-i răspundeţi prin nu.

 

Aceasta nu înseamnă că nu-l acceptaţi sau că nu-l iubiţi, ci doar că nu sunteţi capabil sau că nu doriţi să intraţi în acest joc. Spre exemplu, dacă partenerul dumneavoastră se înfurie, îi puteţi spune: "Ai tot dreptul să te înfurii, dar eu nu trebuie să mă înfurii numai pentru că te-ai înfuriat tu. Nu eu sunt cel care ţi-a provocat mânia". Nu trebuie să acceptaţi furia partenerului dumneavoastră, dar îi puteţi permite să fie furios. Nu are nici un sens să vă certaţi; lăsaţi-l să se manifeste şi să se vindece, fără să interveniţi. La fel, î i puteţi cere să nu intervină în propriul dumneavoastră proces de vindecare, atunci când este cazul.

 

Să spunem că sunteţi bărbat şi că sunteţi fericit; dintr-un motiv sau altul, partenera dumneavoastră nu poate fi fericită. Are probleme personale, încearcă să îşi vindece propriile răni şi se simte nefericită. O iubiţi şi deci vă simțiți dator să o sprijiniţi, dar acest sprijin nu trebuie să însemne să fiţi şi dumneavoastră nefericit numai pentru că este ea nefericită. De altfel, acesta nu ar fi deloc un sprijin; dacă ea este nefericită şi veţi deveni şi dumneavoastră nefericit, vă veţi scufunda amândoi în depresie. Dacă dumneavoastră sunteţi fericit, fericirea dumneavoastră i-ar putea readuce - eventual - şi ei fericirea.

 

În mod similar, dacă dumneavoastră sunteţi nefericit şi ea este fericită, fericirea ei poate deveni un punct de sprijin pentru dumneavoastră. Lăsaţi-o să fie fericită, chiar de dragul dumneavoastră. Nu încercaţi nici o clipă să-i răpiţi fericirea. Indiferent ce s-a întâmplat la serviciu, nu veniţi acasă ca să vă descărcaţi otrava asupra ei. Mai bine rămâneţi tăcut şi lăsaţi-o să înţeleagă că nu este ceva personal, că vă veţi rezolva singur problema. Îi puteţi chiar spune: "Continuă să fii fericită, să te joci, iar când îmi voi reveni, voi veni şi eu să mă bucur de fericirea ta. Deocamdată simt nevoia să fiu singur".

 

Dacă aţi înţeles conceptul minţii rănite, veţi înțelege cu uşurinţă motivul pentru care relaţiile amoroase sunt atât de dificile. Corpul nostru emoţional este o rană vie. Dacă nu suntem conștienți de rănile noastre sau de cele ale partenerului nostru, noi avem tendinţa să devenim egoişti. Rănile ne dor, iar noi simţim nevoia să ni le protejăm, chiar şi de către cei pe care îi iubim. Dacă suntem însă conştienţi de ele, putem face anumite legăminte. Dacă ştim că partenerul nostru are anumite răni şi dacă îl iubim, vom urmări în mod natural să nu-i atingem aceste răni. Nu îl vom sili să îşi vindece cu forţa rănile, la fel cum nici el nu ne va sili pe noi să ne vindecăm propriile răni.

 

Asumaţi-vă riscul şi responsabilitatea de a face un nou legământ cu partenerul dumneavoastră - nu un legământ pe care l-aţi citit într-o carte, ci unul care se potriveşte în cazul dumneavoastră. Dacă nu merge nici aşa, schimbaţi-l şi înlocuiţi-l cu un nou legământ.

 

Folosiţi-vă imaginaţia pentru a explora noi posibilităţi, pentru a crea noi legăminte, bazate pe respect reciproc şi pe iubire. Cheia păstrării unei relaţii bazate pe iubire, fără a deveni vreodată plictisit, constă în comunicarea născută din respect reciproc şi din preţuire. Fiţi deschis; afirmaţi-vă nevoile. Totul depinde de încrederea pe care o aveţi în sine şi în partenerul dumneavoastră.

 

Nu împărtășiți cu partenerul dumneavoastră deşeurile din viaţa dumneavoastră, ci iubirea pe care i-o purtaţi, înţelegerea şi respectul dumneavoastră.

 

Scopul pe care îl aveţi este să fiţi împreună din ce în ce mai fericiţi, şi el presupune o iubire din ce în ce mai mare. Trebuie să fiţi bărbatul perfect sau femeia ideală, iar partenerul/partenera dumneavoastră trebuie să fie la fel, aşa cum un câine este întotdeauna un câine perfect. Cine va extrage toate beneficiile dacă vă veţi trata partenerul cu iubire şi cu respect? Nimeni altul decât dumneavoastră.

 

Vindecaţi-vă propria jumătate şi veţi fi fericit.

 

Dacă sunteţi capabil să vă vindecaţi corpul emoţional, puteţi spune că sunteţi pregătit pentru o relaţie fără teamă, fără nevoi. Dar nu uitaţi: singura jumătate pe care o puteţi vindeca este cea care vă aparţine. Dacă vă aflaţi într-o relaţie şi operaţi cu jumătatea dumneavoastră, iar partenerul dumneavoastră lucrează la rândul lui cu propria sa jumătate, progresul va fi rapid şi uriaş. Fericirea derivă din iubire, iar dacă atât dumneavoastră cât şi partenerul dumneavoastră deveniţi canale ale iubirii, posibilităţile care vi se vor deschide în faţă vor fi infinite. Relaţia va avansa rapid şi veţi cunoaşte în curând ziua în care veţi putea rămâne alături de partenerul dumneavoastră fără vinovăţie şi fără ruşine, fără mânie şi fără tristeţe. Va fi o zi minunată, căci vă veţi deschide complet, gata să împărtășiți, să serviţi, să dăruiţi iubirea dumneavoastră.

 

Dacă v-aţi decis să alcătuiţi un cuplu, rolul dumneavoastră este numai acela de a-l iubi şi de a-l servi pe cel pe care l-aţi ales. Rolul partenerului dumneavoastră este acelaşi: de a vă iubi şi de a vă servi pe dumneavoastră. Cu fiecare sărut, cu fiecare atingere, veţi simţi amândoi că rolul fiecăruia este de a-l servi pe celalalt prin iubirea să, fără să aștepte nimic în schimb. Sexul însuşi devine minunat, dar diferit de cel pe care îl ştiaţi înainte. Sexul devine o comuniune, un abandon complet, un dans, o artă, expresia supremă a frumuseţii.

 

Faceţi următorul legământ: "Îmi placi; eşti minunat(ă) şi mă faci să mă simt atât de bine. Eu voi aduce flori, tu adu muzica. Vom dansa împreună, şi vom pluti pe deasupra norilor". Este frumos, este romantic, este sublim. Războiul controlului a dispărut.

 

Relaţia dumneavoastră a devenit o comuniune, un serviciu reciproc. Dar nu veţi putea realiza o asemenea relaţie decât atunci când iubirea ce v-o purtaţi chiar dumneavoastră înşivă va fi suficient de puternică.

 

 

 

 

 

(6)

 

BUCĂTĂRIA MAGICĂ

 

 

Imaginaţi-vă că aveţi acasă o bucătărie magică, în care puteţi obţine pe loc orice fel de mâncăruri, din orice colţ al lumii, în orice cantităţi. Cu o asemenea bucătărie nu mai aveţi cum să vă faceţi griji legate de mâncare; orice doriţi apare instantaneu pe masă.

 

Evident, sunteţi foarte generos cu mâncarea dumneavoastră, pe care o dăruiţi necondiţionat altor persoane, fără a aștepta nimic din partea lor. Oricine intră în casa dumneavoastră este invitat la masă, din simpla plăcere de a împărtăşi aceste alimente. În acest fel, casa dumneavoastră este întotdeauna plină cu oameni care vin să mănânce în bucătăria dumneavoastră magică.

 

Într-o zi, cineva bate la uşă. Este o persoană de sex opus, care a adus o pizza. Ea vi se adresează: "Hei, vezi această pizza? Am să-ţi dau ţie această pizza dacă mă laşi să-ţi controlez viaţa, dacă accepţi să faci tot ce voi spune eu. Nu o să-ţi mai fie niciodată foame, căci eu voi aduce pizza în fiecare zi. Tot ce ai de făcut este să te porţi frumos cu mine".

 

Vă puteţi imagina reacţia dumneavoastră? În bucătăria dumneavoastră puteţi obţine pe loc aceeaşi pizza, ba chiar una mai bună. Iar această persoană vine şi vă oferă hrană, dacă acceptaţi să faceţi tot ce spune ea. Probabil că o să râdeţi şi o să-i spuneţi: "Nu, mulţumesc! Nu am nevoie de mâncarea ta. Am suficientă mâncare. Poţi intra în casa mea şi poţi mânca orice doreşti, iar eu nu am să-ţi cer nimic în schimb. Nu voi face însă niciodată ceea ce doreşti tu să fac. Nimeni nu mă poate manipula cu ceva de mâncare", Acum imaginaţi-vă exact opusul situaţiei de mai sus. Au trecut câteva săptămâni de când nu aţi mâncat.

 

Sunteţi foarte flămând şi nu aveţi nici un ban pentru a vă cumpăra de mâncare. Aceeaşi persoană vine la dumneavoastră cu o pizza şi vă spune: "Hei, ţi-am adus de mâncare. singura condiţie ca să primeşti această pizza este să faci ce spun eu". Pizza miroase foarte apetisant, iar foamea dumneavoastră este maximă. Vă decideţi să acceptaţi hrana şi să faceţi ce spune persoana respectivă. După ce mâncaţi, ea vă spune: "Dacă vrei, îţi mai aduc, dar va trebui să faci tot timpul ceea ce îţi cer eu".

 

Acum aveţi de mâncare, dar s-ar putea ca mâine să nu mai aveţi, aşa că acceptaţi să faceţi tot ce vi se cere. Deveniţi astfel un sclav din cauza mâncării, pentru că aveţi nevoie de hrană. După o vreme începeţi totuşi să aveţi îndoieli: "Ce m-aş face eu fără pizza mea? Nu aş putea trăi fără această pizza. Ce se va întâmpla dacă partenerul meu va da altuia această pizza, pizza mea?"

 

Imaginaţi-vă acum că în loc de hrană, avem de-a face cu iubirea. Să spunem că în inima dumneavoastră există foarte multă iubire. Nu numai că vă iubiţi pe dumneavoastră, dar iubiţi întreaga lume. O iubiţi atât de mult încât nu mai aveţi practic nevoie de iubirea altcuiva. O răspândiţi necondiţionat asupra celor din jur, fără să puneţi condiţii. Sunteţi un milionar al iubirii, iar cineva vă bate la uşă şi vă spune: "Hei, ţi-am adus nişte iubire. Poţi avea iubirea mea, dar numai dacă vei face ceea ce îţi voi spune eu".

 

Dacă sunteţi deja plin de iubire, care va fi reacţia dumneavoastră? Probabil veţi râde şi îi veţi răspunde: "Mulţumesc, dar nu am nevoie de iubirea ta. Inima mea e plină deja de iubire, chiar mai mare şi mai multă decât a ta, iar eu îmi dăruiesc iubirea necondiţionat".

 

Dar ce se întâmplă dacă dumneavoastră tânjiţi după iubire, dacă inima dumneavoastră este complet goală, iar altcineva vine şi vă spune: "Vrei puţină iubire? Uite, îţi ofer eu nişte iubire, dar numai dacă accepţi să faci ceea ce îţi spun eu"? Dacă tânjiţi cu adevărat după iubire, şi dacă apucaţi să gustaţi puţin din iubirea altuia, atunci veţi fi dispus să faceţi orice pentru acea iubire. Unii oameni sunt atât de goi încât sunt dispuşi să-şi vândă chiar sufletul pentru puţină atenţie.

 

Inima omului este la fel ca bucătăria magică din metafora de la începutul acestui capitol. Dacă vă veţi deschide inima, veţi avea la dispoziţie întreaga iubire de care aveţi nevoie. Nu are nici un sens să colindaţi întreaga lume cerşind după iubirea altora: "Vă rog, vrea cineva să mă iubească şi pe mine? Vă implor, mă simt atât de singur. Nu sunt suficient de bun pentru a fi iubit. Simt nevoia să mă iubească cineva, ca să îmi dovedesc că sunt vrednic de a fi iubit". Iubirea există deja în interiorul fiecăruia dintre noi, dar noi nu o vedem.

 

Nu vedeţi ce dramă creează oamenii atunci când sunt convinşi că nu dispun de iubire? Tânjesc atât de mult după puţină iubire încât atunci când apucă să guste puţin din iubirea altcuiva, ei devin dependenţi, creându-şi astfel o nevoie uriașă. Devin obsedaţi de iubire. Atunci se produce marea dramă: "Ce o să mă fac dacă el/ea mă va părăsi? Cum am să pot trăi fără el/ea?" Ei nu pot trăi fără furnizorul de droguri, fără doza lor zilnică. Fiind atât de înfometaţi, ei sunt dispuşi să-i lase pe alţii să le controleze viaţa numai pentru acea doză minusculă. Acceptă ce le spun ceilalţi să facă şi să nu facă, cum să se îmbrace şi cum să nu se îmbrace, cum să se comporte şi cum să nu se comporte, ce să creadă şi ce să nu creadă. "Te voi iubi dacă o să te comporţi în acest fel. Te voi iubi dacă mă vei lăsa să îţi controlez viaţa. Te voi iubi numai dacă vei fi bun cu mine. În caz contrar, poţi să-ti iei adio de la iubirea mea".

 

Drama oamenilor este că ei nu ştiu că în inima lor există o bucătărie magică. Toată această suferinţă a început cu mult timp în urmă, când noi ne-am închis inima şi am uitat de iubirea care există în ea. La un moment dat din viaţa noastră, noi am început să ne temem de iubire, convinşi că iubirea nu este dreaptă, că noi am iubit pe alţii mai mult decât ne-au iubit ei pe noi, că iubirea răneşte. Am încercat să fim buni cu alţii, să îi iubim, dar am eşuat. Am avut două sau trei relaţii, dar ne-am ales de fiecare dată cu inima rănită, aşa că ne vine greu să ne mai asumăm încă o dată riscul.

 

Noi ne criticăm atât de mult, încât nu este de mirare că în inima noastră nu mai există loc pentru iubirea de sine. Iar dacă nu reuşim să ne iubim nici măcar pe noi înşine, cum am putea să ne împărtăşim iubirea cu alţii?

 

Atunci când intră într-o relaţie, oamenii devin egoişti, pentru că sunt posesivi. Lor li se pare că întreaga lume se învârte în jurul lor. Ei sunt atât de egoişti încât şi-ar dori ca persoana cu care îşi împart viaţa să simtă aceeaşi nevoie de iubire ca şi ei.

 

Oamenii îşi doresc pe cineva "care să aibă nevoie de ei", pentru a-şi justifica propria existenţă, pentru a avea un motiv să continue să trăiască. Ei cred că ceea ce caută este iubirea, dar în realitate ei caută pe "cineva care să aibă nevoie de ei", pe care să-l controleze şi să-l manipuleze.

 

Războiul controlului care caracterizează relaţiile dintre oameni se datorează felului în care au fost crescuţi şi îndoctrinaţi, în care au fost educaţi de mici să concureze unii cu ceilalţi pentru controlul atenţiei celor din jur. Ceea ce ei numesc iubire - cineva care să aibă nevoie de mine, cineva căruia să-i pese de mine - nu este de fapt iubire, ci egoism curat. Cum ar putea să meargă o relaţie bazată pe egoism? Este imposibil, căci egoismul este contrariul iubirii. Ambii parteneri sunt însetaţi de iubire. Ei gustă o picătură din această iubire în relaţiile lor sexuale, după care devin dependenţi de ea, pentru că şi-o doresc prea mult. Dar egoismul naşte critici, temeri, vinovăţie, drame...

 

De aceea, mulți oameni îşi îndreaptă atenţia către sfaturile altora. Au apărut atâtea cărţi despre iubire şi despre sexualitate, dar marea lor majoritate ar putea fi intitulate: "Cum să fii egoist şi să îţi împlineşti nevoile sexuale". Intenţia lor este bună, dar unde este iubirea?

 

Nici una din aceste cărţi nu te învaţă cum să iubeşti.

 

De altfel, iubirea nici nu poate fi învăţată. Ea există deja în genele noastre, ţine de natura noastră. Singurele lucruri care pot fi învăţate sunt invenţiile oamenilor din această lume a iluziei. Ei caută iubirea în exterior, deşi sunt scăldaţi în iubire. Iubirea este pretutindeni, dar ei nu au ochi pentru ea. Corpul lor emoţional a uitat frecvenţa iubirii.

 

Oamenii se tem atât de mult să iubească pentru că iubirea nu le oferă nici o siguranţă. Teama de a fi respinşi îi înspăimântă de moarte. Ei preferă să pretindă că sunt ceea ce nu sunt, aşteptând de la partenerii lor să-i accepte, deşi sunt incapabili să se accepte chiar ei înşişi. Problema noastră nu este că suntem respinşi de un partener, ci că ne respingem singuri, pentru că nu suntem suficient de buni, pentru că asta credem noi despre noi înşine.

 

Auto-respingerea este principala problemă. Noi nu suntem niciodată suficient de buni pentru noi înşine, şi nici nu avem cum, căci totul porneşte de la o înţelegere greşită a conceptului de perfecţiune.

 

Acesta este un concept fals. El nu este nici măcar real, dar majoritatea oamenilor continuă să creadă în el.

 

Considerând că sunt imperfecţi, ei ajung să se respingă pe sine, iar nivelul de autorespingere depinde numai de gradul în care au reuşit adulţii să le macine integritatea în copilăria lor.

 

După domesticire, nimeni nu mai poate fi sufic ient de bun pentru ceilalţi. Oamenii nu se mai simt suficient de buni nici măcar pentru ei înşişi, căci marele Judecător este tot timpul prezent, reamintindu-le că nu sunt perfecţi. Aşa cum spuneam într-un capitol anterior, omul nu se poate ierta niciodată pentru că nu este ceea ce doreşte el să fie, şi de aici se nasc toate problemele. Dacă el ar renunța la această problemă falsă, ar putea avea grijă de jumătatea lui de relaţie, fără să se mai preocupe de cealaltă jumătate.

 

Dacă îi spui unei alte persoane că o iubeşti, iar ea îţi răspunde că nu te iubeşte, este acesta un motiv să suferi? Faptul că altcineva te respinge nu reprezintă un motiv să te respingi şi tu însuţi. Chiar dacă cineva nu te iubeşte, te va iubi cu siguranţă altcineva. Există întotdeauna altcineva care să te iubească. Şi este mult mai bine să fii cu cineva care doreşte să fie cu tine decât cu cineva care este nevoit să stea cu tine.            ingerii-cerului.ro

 

Cel mai bine este să vă focalizaţi asupra relaţiei supreme pe care o puteţi avea: relaţia cu dumneavoastră înşivă. Această relaţie nu are nimic de-a face cu egoismul, ci cu iubirea de sine. Cele două concepte sunt departe de a fi sinonime. Egoismul se naşte acolo unde nu există iubire. Cine se iubeşte pe sine, este capabil să îşi reverse iubirea şi asupra altora.

 

Numai asemenea oameni pot intra într-o relaţie adevărată, căci ei nu fac acest lucru pentru că simt nevoia să fie iubiţi, ci pentru că doresc să facă această opţiune. Când îşi aleg un partener de cuplu, ei îl privesc obiectiv şi văd imediat cu cine au de-a face.

 

Având suficientă iubire, ei nu au nevoie de iubirea partenerului lor, şi deci nu mai trebuie să se amăgească.

 

Asemenea oameni sunt compleţi. Iubirea emană din ei, aşa că nu mai simt nevoia să vâneze iubire datorită fricii de singurătate. Cine pluteşte în oceanul iubirii se simte la fel de bine singur sau în compania altora. Ei sunt fericiţi atunci când sunt singuri, dar găsesc la fel de amuzant să îşi împărtăşească fericirea cu alţii.

 

Cine iubeşte şi doreşte să stea împreună cu altcineva numai pentru a fi gelos, pentru a-l controla sau pentru a fi controlat? O asemenea relaţie nu are nimic plăcut sau amuzant. Dacă e vorba să fii criticat şi judecat tot timpul, să te simţi prost, mai bine renunţi din start. Decât să suferi, mai bine să fii singur. De ce caută oamenii relaţii de cuplu? Pentru a trăi o dramă, pentru a se poseda reciproc, pentru a se pedepsi, pentru a fi salvaţi de la singurătate? Să fie acesta motivul? Evident, toate aceste motive fac parte dintre opţiunile noastre, dar ce anume căutăm de fapt?

 

Copiii cu vârste de 5, 6 sau 7 ani sunt atraşi de alţi copii, pentru că le place să se joace, le place să se amuze reciproc. Ei nu îşi pierd timpul cu alţi copii pentru că nu doresc să se certe sau să sufere. Asta nu înseamnă că nu se poate întâmpla şi aşa ceva, dar certurile copiilor nu durează niciodată prea mult. Apoi ei continuă să se joace. Când se plictisesc, ei schimbă jocul pe care îl joacă, îi schimbă regulile, dar continuă să exploreze.

 

Dacă intraţi într-o relaţie pentru a suferi o dramă personală, pentru a fi gelos, pentru a fi posesiv, pentru a-i controla viaţa partenerului, înseamnă că nu doriţi plăcerea de a fi în cuplu, ci durerea, iar ceea ce veţi găsi este exact ceea ce căutaţi. Dacă intraţi într-o relaţie din egoism, așteptându-vă ca partenerul pe care l-aţi ales să vă facă fericit, puteţi fi convins că acest lucru nu se va întâmpla, iar vina nu îi va aparţine partenerului dumneavoastră, ci dumneavoastră.

 

Atunci când intrăm într-o relaţie, nu neapărat de cuplu, noi facem acest lucru pentru că dorim să împărtăşim anumite sentimente, să ne amuzăm, să ne simţim bine, să nu ne plictisim. Ne căutăm un partener pentru că dorim să ne jucăm, să fim fericiţi şi să ne bucurăm de ceea ce suntem. Nu ne alegem în nici un caz partenerul numai pentru a-l împovăra cu deşeurile noastre, cu gelozia, mânia şi egoismul nostru, şi asta în condiţiile în care susţinem că îl iubim. Cum poţi să-i spui cuiva: "Te iubesc", numai pentru a abuza apoi de el, umilindu-l cu lipsa ta de respect? Oricât de mult ţi-ai susţine iubirea, este greu să te creadă cineva! Atunci când iubești cu adevărat, îi doreşti întotdeauna fiinţei iubite tot ce este mai bun în lume. De ce să-ţi verşi otrava asupra propriilor tăi copii? De ce să abuzezi de ei numai pentru că tu eşti plin de temeri şi de otravă emoţională? De ce să-ţi condamni părinţii pentru propriile tale deşeuri?

 

Oamenii învaţă de mici să fie egoişti şi să-şi blocheze inimile. Ei tânjesc după iubire, dar nu realizează că secretul acesteia este bucătăria magică din inimile lor. Deschideţi-vă inima! Deschideţi bucătăria magică şi nu mai colindaţi lumea cerşind iubire. Toată iubirea de care aveţi nevoie există deja în inima dumneavoastră. Inima omului are capacitatea de a emana oricât de multă iubire, putând să acopere cu ea întreaga lume, dacă doreşte. Dăruiţi-vă necondiţionat iubirea; fiţi generos cu iubirea dumneavoastră, căci aveţi în inimă bucătăria magică.

 

În acest fel, toţi acei oameni care tânjesc după iubire vor dori să stea alături de dumneavoastră, pentru a se bucura de iubirea dumneavoastră.

 

Fericirea se naşte din iubire, iar iubirea se naşte chiar din inima omului. Dacă veţi fi generos cu iubirea dumneavoastră, toată lumea se va grăbi să vă răspundă cu aceeaşi monedă. Cine este generos nu poate fi singur. Cine este egoist va fi întotdeauna singur, fără ca altcineva decât el însuşi să fie de vină.         angely-sveta.ru

 

Generozitatea deschide toate porţile; egoismul le închide.

 

Egoismul se naşte din sărăcia inimii, din convingerea că iubirea nu este suficientă pentru toţi.

 

Oamenii devin egoişti din convingerea greşită că mâine nu vor mai avea suficientă pizza ca să mănânce.

 

Cine înţelege însă că în inima lui există o bucătărie magică va fi întotdeauna generos, iar iubirea lui va fi necondiţionată.

 

 

 

 

 

(7)

 

MAESTRUL DIN VIS

 

 

Orice relaţie poate fi vindecată, orice relaţie poate deveni minunată, dar procesul de vindecare nu poate începe decât cu noi înşine. Este nevoie să avem curajul să ne folosim de adevăr, să fim absolut cinstiţi cu noi înşine. Chiar dacă nu putem fi cinstiţi cu tot restul lumii, este important să fim cinstiţi măcar cu noi înşine. Chiar dacă nu putem controla tot ce se întâmplă în jurul nostru, putem face cel puţin efortul de a ne controla propriile reacţii. Aceste reacţii controlează visul vieţii noastre, visul nostru personal.

 

Ele sunt cauzele fericirii sau nefericirii noastre.

 

Reacţiile noastre sunt cheia unei vieţi împlinite sau nu. Dacă putem învăţa să ne controlăm reacţiile, ne vom putea schimba obişnuinţele, iar apoi întreaga viaţă.

 

Noi suntem singurii responsabili pentru consecinţele faptelor, gândurilor, sentimentelor şi cuvintelor noastre. Nu întotdeauna ne dăm seama ce cauze au stat la baza acestor consecinţe - ce emoţii, ce gânduri precise - dar este limpede că suferim sau ne bucurăm ca urmare a unor atitudini personale.

 

Visul personal poate fi controlat prin opţiunile pe care le facem. Noi suntem singurii în măsură să ne dăm seama dacă ne plac sau nu consecinţele acestor opţiuni. Dacă ne bucurăm de ele, este limpede că putem continua să facem ce am făcut şi până acum.

 

Totul este perfect. Dacă nu ne place însă ce se întâmplă în propria noastră viaţă, dacă nu ne bucurăm de visul nostru, atunci merită să încercăm să ne dăm seama care sunt cauzele care au provocat aceste consecinţe. Aceasta este calea prin care visul poate fi transformat.

 

Viaţa este manifestarea visului dumneavoastră personal. Dumneavoastră puteţi transforma programul visului dumneavoastră personal, puteţi deveni un maestru al viselor. Un maestru al viselor face din viaţa sa o capodoperă. Controlul viselor înseamnă însă o mare provocare, căci oamenii sunt de regulă sclavii viselor lor. De vină este felul în care învăţăm să visăm. Cu toate convingerile pe care le avem, potrivit cărora nu putem face nimic, este greu să scăpăm de Visul Fricii. Pentru a ne trezi din acest Vis, este necesar să începem prin a-l controla.

 

Aşa au creat toltecii Arta Transformării, pentru a se elibera de vechiul Vis şi pentru a crea un nou vis, în care totul devine posibil, inclusiv ieșirea definitivă din Vis. Ei împart oamenii care practică Arta Transformării în două categorii: Visătorii şi Vânătorii.

 

Visătorii ştiu că visul este doar o iluzie, dar continuă să se joace în această lume a iluziei, ştiind că este o iluzie. Vânătorii sunt precum un tigru sau precum un jaguar, ei stau la pândă şi îşi controlează fiecare acţiune şi fiecare reacţie.

 

Auto-controlul este necesar în fiecare clipă.

 

Este nevoie de mult timp şi de mult curaj pentru a atinge măiestria în arta autocontrolului, căci este mult mai uşor să interpretăm totul la modul personal şi să reacţionăm aşa cum o facem de regulă. Acest mod de viaţă ne conduce însă la numeroase greşeli, la foarte multă suferinţă şi durere, căci reacţiile noastre nu fac altceva decât să genereze mai multă otravă emoţională şi să amplifice drama noastră personală.

 

Dacă vă veţi controla reacţiile, veţi descoperi că foarte curând veţi putea vedea, percepând lucrurile exact aşa cum sunt. În mod normal, mintea percepe lucrurile aşa cum sunt, dar din cauza felului în care am fost programaţi, a numeroaselor convingeri pe care le-am achiziţionat în timp, noi interpretăm tot ceea ce percepem, dar mai ales ceea ce vedem.

 

Există o mare diferenţă între viziunea oamenilor prinşi în magia Visului şi arta de a vedea obiectiv realitatea, exact aşa cum este ea. Diferenţa rezultă din felul în care reacţionează corpul nostru emoţional în faţa realităţii percepute. Spre exemplu, dacă mergeţi pe stradă şi un necunoscut vă spune: "Eşti un prost", după care merge mai departe, dumneavoastră puteţi percepe foarte diferit acest lucru. Puteţi accepta imediat cuvintele necunoscutului, gândindu-vă: "Da, cred şi eu că sunt foarte prost", sau vă puteţi înfuria.

 

Vă puteţi simţi umilit, sau puteţi pur şi simplu să ignoraţi cuvintele acestuia.

 

Adevărul este că persoana respectivă era măcinată de propria sa otravă emoţională şi v-a spus ce v-a spus numai pentru că aţi fost prima persoană care i-aţi ieşit în cale. De fapt, otrava lui nu avea nimic de-a face cu dumneavoastră. Nu era o poveste personală. Dacă puteţi înţelege acest adevăr, nu reacţionaţi în nici un fel.

 

Puteţi foarte bine să vă gândiţi: "Bietul om! Probabil că suferă foarte mult, dacă mi-a putut spune aşa ceva!", dar nu luaţi cuvintele sale la modul personal. Acesta este doar un exemplu, dar principiul poate fi aplicat la aproape tot ceea ce se întâmplă, în fiecare moment. Noi avem un ego mititel, care interpretează întreaga realitate din jurul lui ca şi cum l-ar afecta direct, lucru care î l conduce la reacţii exagerate. Noi nu înţelegem ce se petrece cu adevărat în jurul nostru pentru că reacţionăm imediat şi transformăm astfel evenimentele într-o parte din visul nostru.

 

Reacţiile noastre se nasc din convingerile înrădăcinate adânc în subconştientul nostru. Noi am repetat de o mie de ori aceste reacţii, aşa că au devenit o rutină pentru noi. Ne-am condiţionat astfel să reacţionăm într-un anume fel. Tocmai în asta constă provocarea: în a ne schimba reacţiile normale, rutinele zilnice, în a ne asuma riscuri şi în a face alegeri diferite. În cazul în care consecinţele nu sunt cele dorite, putem face noi schimbări în viaţa noastră, mereu şi mereu, până când ajungem la rezultatul dorit.

 

Spuneam mai devreme că existenţa Parazitului, adică a Judecătorului, Victimei şi sistemului nostru de Convingeri, nu reprezintă opţiunea noastră. Dacă ne dăm seama că nu am avut nici o şansă atunci când am fost infestaţi cu el, că nu am ales personal această cale, că totul nu este decât un vis, atunci putem regăsi ceva foarte important, ceva ce am pierdut de mult şi pe care religiile îl numesc "liberul arbitru". Toate religiile afirmă că atunci când l-a creat pe om, Dumnezeu i-a dat liberul arbitru. Acest lucru este adevărat, dar Visul ne-a răpit acest liber arbitru şi l-a păstrat pentru el, căci Visul controlează voinţa majorităţii oamenilor.

 

Există oameni care spun: "Doresc să mă schimb. Doresc cu adevărat să mă schimb. Nu există nici un motiv să fiu atât de sărac. Sunt un om inteligent. Merit o viaţă mai bună, merit să câştig mult mai mulţi bani".

 

Ei ştiu foarte bine toate aceste lucruri, dar ce fac mai departe? Se duc şi dau drumul la televizor, pierzând ore întregi în faţa lui... Ce voinţă au aceşti oameni?

 

Atunci când conştientizăm un aspect, avem posibilitatea de a alege. Dacă ne-am păstra în permanenţă această stare de conştientizare, noi ne-am putea schimba rutinele, reacţiile noastre obişnuite, şi chiar întreaga viaţă. Conştientizarea este procesul prin care ne putem regăsi liberul arbitru. Dacă dispunem din nou de liberul arbitru, noi putem opta în fiecare moment pentru a ne reaminti cine suntem. Chiar dacă mai uităm din când în când, putem face din nou şi din nou aceeaşi opţiune, dar numai dacă suntem conştienţi.

 

Dacă nu suntem conştienţi, nu avem posibilitatea de a opta.

 

A deveni conştient înseamnă a deveni responsabil pentru propria viaţă. Noi nu suntem responsabili pentru ceea ce se petrece în restul lumii. Nu suntem responsabili decât pentru noi înşine. Nu noi am creat lumea aşa cum este; ea era deja aşa atunci când ne-am născut noi. Noi nu ne-am născut cu marea misiune de a salva lumea, de a schimba societatea, ceea ce nu înseamnă că nu ne-am născut cu o mare misiune.

 

Adevărata misiune pe care o avem în viaţă este aceea de a deveni fericiţi. Pentru a putea deveni fericiţi, noi trebuie să ne privim în faţă convingerile, felul în care ne judecăm şi ne victimizăm singuri, renunţând la acest mod de viaţă.

 

Trebuie să fim foarte cinstiţi cu noi înşine în legătură cu fericirea noastră. Cei care spun în dreapta şi în stânga: "Priviţi-mă. Sunt un adevărat succes, am tot ce-mi doresc, sunt atât de fericit", dar în realitate îşi displac propria persoană, nu fac altceva decât să proiecteze în exterior un fals sentiment al fericirii.

 

Noi putem avea totul, dar mai întâi trebuie să avem curajul să ne deschidem ochii, să descoperim adevărul, să vedem lucrurile exact aşa cum sunt.

 

Oamenii sunt atât de orbi, dar numai pentru că nu doresc să vadă. Să luăm un exemplu.

 

Să spunem că o tânără femeie întâlneşte un bărbat, faţă de care simte o atracţie puternică.

 

Hormonii ei o iau razna, iar ea simte că nu mai poate trăi fără el. Toate prietenele ei văd imediat ce fel de om este respectivul: dependent de droguri, şomer etc. Are toate însuşirile care le fac pe femei să sufere atât de mult. Numai ea îl vede altfel: este frumos, înalt, puternic, fermecător. Ea îşi creează o imagine despre bărbatul respectiv şi neagă tot ceea ce nu doreşte să vadă. Se amăgeşte singură. În orbirea ei, ea vrea să creadă cu tot dinadinsul că relaţia ei cu el va merge. Prietenele ei încearcă să o avertizeze: "Bine, dar este dependent de droguri, este un beţiv, este şomer", dar ea le răspunde: "Da, dar iubirea mea îl va schimba".

 

Evident, părinţii fetei îl detestă de la bun început pe alesul acesteia. Ei sunt îngrijoraţi pentru fata lor, căci îşi dau imediat seama încotro se îndreaptă. Îi spun: "Nu este bun pentru tine". Dar fata le răspunde: "M-am săturat să îmi spuneţi voi ce să fac cu viaţa mea". Ea se împotriveşte sfaturilor primite de la mama si de la tatăl ei şi îşi urmează calea hormonilor, continuând să se amăgească şi să îşi justifice alegerile: "Este viaţa mea şi fac ce vreau cu ea".

 

Câteva luni mai târziu, relaţia ei cu bărbatul respectiv o readuce cu picioarele pe pământ. Adevărul începe să iasă la lumină, iar ea îl acuză pe bărbat pentru ceea ce a refuzat singură să vadă. Nici unul nu îl respectă pe celălalt, se abuzează reciproc, dar acum este în joc orgoliul ei. Cum s-ar putea întoarce acasă, când ar trebui să recunoască faptul că mama şi tata au avut dreptate? Acest lucru le-ar da prea mare satisfacţie. Oare cât timp îi va mai trebui acestei femei să-şi înveţe lecţia? Cât de puţin se iubeşte pe sine?

 

Care este limita auto-abuzului în cazul ei?

 

Toate suferinţele noastre apar din cauza faptului că noi nu dorim să vedem, deşi lucrurile se desfăşoară atât de clar în faţa ochilor noştri. Atunci când cunoaştem pe cineva care poartă o mască, încercând să pară mai bun decât este în faţa noastră, el nu ne poate păcăli cu lipsa lui de iubire şi de respect. Dar noi nu dorim să vedem şi nu dorim să auzim nimic din ceea ce este real. Aşa se explică cuvintele profetului:

 

"Nu există orb mai mare decât cel care nu vrea să vadă. Nu există surd mai mare decât cel care nu vrea să audă, şi nu există nebun mai mare decât cel care nu vrea să înţeleagă".

 

Oamenii sunt îngrozitor de orbi, dar plătesc un preţ mare pentru orbirea lor. Dacă şiar deschide ochii şi ar vedea viaţa aşa cum este, ei ar putea evita foarte multă durere emoţională. Asta nu înseamnă că riscurile dispar cu desăvârşire. Suntem vii şi deci trebuie să ne asumăm riscuri. Şi chiar dacă eşuăm, ce contează?

 

Cui îi pasă? Nu are nici cea mai mică importanţă.

 

Învăţăm din greşeala noastră şi ne continuăm drumul, fără prejudecăţi.

 

Judecata de sine nu este necesară, la fel cum nu este necesară nici auto-acuzarea şi vinovăţia. Trebuie doar să ne acceptăm propriul adevăr şi să ne dorim un nou început. Dacă ne putem vedea aşa cum suntem, am făcut deja primul pas către acceptarea de sine, către oprirea auto-respingerii. Odată ce am ajuns să ne acceptăm aşa cum suntem, lucrurile pot începe să se schimbe, dar numai din acest punct mai departe.

 

Orice om are preţul lui, şi Viaţa respectă această valoare. Ea nu se măsoară însă în dolari sau în aur; se măsoară în iubire. Mai mult, se măsoară în iubirea de sine. Acesta este preţul dumneavoastră, măsura în care vă iubiţi pe sine, iar Viaţa respectă acest preţ.

 

Preţul celui care se iubeşte pe sine este foarte mare, ceea ce înseamnă că toleranţa sa faţă de abuzurile comise asupra sa este foarte mică. Asemenea oameni se respectă pe sine.

 

Ei se plac aşa cum sunt, iar acest lucru le sporeşte preţul. Dacă sunt anumite aspecte legate de sine care le displac, preţul coboară.

 

Uneori, auto-condamnarea este atât de puternică încât oamenii simt nevoia să se umilească numai pentru a se putea accepta. Dacă nu-ţi place o persoană, nu ai decât să pleci de lângă ea. Dacă nu-ţi place un grup de persoane, nu ai decât să pleci din acel grup.

 

Dacă nu te placi pe tine însuţi nu ai însă unde să pleci.

 

Singura posibilitate care îţi mai rămâne este să te reduci la tăcere, să te refugiezi întrun alt plan mental.

 

Pe unii î i ajută alcoolul. Pe alţii drogurile. Unii preferă să mănânce încontinuu, numai să uite de sine. Auto-abuzarea poate lua apoi forme din ce în ce mai rele.

 

Există oameni care se urăsc cu adevărat. Ei sunt auto-distructivi şi se omoară încetul cu încetul, căci nu au curajul să se sinucidă rapid.

 

Dacă veţi observa pe cineva auto-distructiv, veţi remarca faptul că el are tendinţa de a atrage oameni la fel că el. Ce putem face dacă nu ne plăcem aşa cum suntem? Unii îşi îneacă amarul în alcool, pentru a uita de suferinţă. Alcoolul este o scuză bună. Şi unde este cel mai uşor să facem acest lucru? Într-un bar. Pe cine găsim acolo? Alţi oameni la fel ca noi, care încearcă să se evite pe sine, ameţindu-se. Ne îmbătăm împreună, începem să vorbim despre suferinţele noastre şi ne înţelegem cât se poate de bine. Începe chiar să ne placă această stare. Ne înţelegem reciproc, căci rezonăm pe aceeaşi frecvenţă. Şi noi şi ceilalţi suntem auto-distructivi.

 

Ne putem chiar găsi o pereche de acest fel. Ne vom răni reciproc, dar vom crea o relaţie perfectă pentru iadul pe care îl cultivăm.

 

Ce se întâmplă însă dacă ne schimbăm? Să spunem că dintr-un motiv sau altul nu mai simţim nevoia să bem alcool. Ne simţim bine cu noi înşine, si chiar ne bucurăm de prezenţa noastră. Am renunţat la alcool, dar nu şi la prietenii noştri, care continuă să bea. Ei se îmbată, devin astfel ceva mai fericiţi, dar noi ne dăm seama că fericirea lor nu este reală. Ceea ce ei numesc fericire nu este decât o revoltă împotriva durerii lor emoţionale. Ei sunt atât de răniţi în "fericirea" lor încât ajung să se distreze rănindu-i pe alţii sau pe ei înşişi.

 

Simţim acum că nu ne mai potrivim în acest cerc, iar amicii noştri ne resping la rândul lor, căci îşi dau seama că nu mai suntem la fel ca ei. "Îmi dau seama că mă respingi, căci văd că nu mai bei cu mine, nu te mai droghezi împreună cu mine". A sosit momentul să facem o alegere: putem să ne întoarcem de unde am plecat, sau putem să ne ridicăm pe un alt nivel de frecvenţă, întâlnind acolo oameni care se acceptă pe sine, aşa cum facem noi. Pătrundem practic astfel într-o altă lume, într-o altă realitate, care are alte reguli, inclusiv pentru relaţii, şi în care nu vom mai fi niciodată dispuşi să acceptăm abuzurile altora.

 

 

 

 

 

(8)

 

SEXUL: CEL MAI MARE DEMON DIN IAD

 

 

Dacă am scoate oamenii din creaţie, din univers, am constata că întreaga creaţie - stelele, luna, plantele, animalele, toată lumea - este perfectă aşa cum este.

 

Viaţa nu are nevoie de justificări sau de judecăţi; fără noi, ea ar continua să îşi ducă existenţa exact aşa cum este. Dacă reintroducem oamenii în acest tablou, dar le luăm capacitatea de a judeca, am constata că aceştia sunt la fel ca restul naturii. Nimeni nu ar fi bun sau rău, cinstit sau necinstit; fiecare ar fi exact cel care este.

 

Visul Planetei ne face să ne dorim să justificăm tot ceea ce ne înconjoară, să evaluăm toate lucrurile, etichetându-le în bune sau rele, în drepte sau nedrepte, deşi ele sunt exact ceea ce sunt, punct. Oamenii acumulează foarte multă cunoaştere, tot felul de convingeri, de principii morale, de reguli, învăţate de la familie, de la societate, de la religie. Ei îşi bazează cea mai mare parte a comportamentului lor, a sentimentelor lor, pe această cunoaştere. Ei îşi creează singuri îngeri şi demoni, iar între toți, sexul devine cel mai mare demon din iad. Sexul a ajuns astfel să fie considerat cel mai mare păcat al oamenilor, deşi trupul lor a fost creat special pentru sex.

 

Omul este o fiinţă biologică, deci sexuală, iar lucrurile nu pot fi schimbate. Corpul este plin de înţelepciune. Inteligenţa lui este structurată în genele sale, în ADN-ul său. ADN-ul nu trebuie să înţeleagă sau să justifice ceva anume; el știe. Problema oamenilor nu este legată de sex, ci de felul în care îşi manipulează ei cunoaşterea şi judecățile, în condiţiile în care nu există nimic de justificat. Este atât de greu pentru minte să se abandoneze, să accepte că lucrurile sunt cele care sunt. Orice om are un adevărat set de principii legate de ceea ce ar trebui să fie sexul, de ceea ce ar trebui să însemne o relaţie, iar aceste convingeri sunt complet distorsionate.

 

În iad, noi plătim un preţ mare pentru o experienţă sexuală, dar instinctul nostru este atât de puternic încât suntem dispuși să plătim acest preţ. În urma experienței noastre noi rămânem cu o stare de vinovăție, de rușine. Auzim atâtea lucruri legate de sex: "Uite ce face femeia aceea! Vai! Uite-l pe bărbatul acela, cum se comportă!" Avem atâtea definiţii legate de ceea ce trebuie să însemne o femeie, un bărbat, cum ar trebui să se comporte fiecare din punct de vedere sexual... Bărbaţii sunt consideraţi întotdeauna ori prea macho, ori prea efeminaţi, în funcţie de cel care judecă. Femeile sunt considerate prea slabe sau prea grase. Avem un milion de păreri despre felul în care ar trebui să arate o femeie pentru a fi frumoasă. Ea ar trebui să îşi cumpere anumite haine, să afișeze o anumită imagine pentru a fi seducătoare. În caz contrar, ea ajunge să creadă că nu este bună de nimic, că nimeni nu o poate plăcea.

 

Oamenii au ajuns să creadă atât de multe minciuni legate de sex încât aproape nimeni nu se mai bucură deschis de sex. "Sexul este ceva animalic. Este ceva rău. Ar trebui să ne fie rușine că avem sentimente erotice".

 

Toate aceste reguli legate de sex se opun cu desăvârșire naturii; ele nu reprezintă decât un vis, dar noi îl credem. Adevărata noastră natură iese însă la lumină, iar noi nu ne mai potrivim cu toate aceste reguli. Atunci ne simțim vinovaţi: nu suntem ceea ce ar trebui să fim. Începem să ne judecăm, să ne victimizăm singuri. Ne pedepsim, iar acest lucru nu este corect. Întregul proces creează răni care se infectează apoi cu otravă emoţională.

 

Singura care joacă acest joc este mintea; corpului nu-i pasă de ceea ce crede mintea. El continuă să aibă nevoi sexuale. În anumite momente din viaţă, nimeni nu se poate împiedica să nu simtă atracţia sexuală.

 

Acest lucru este absolut normal. În nici un caz nu ar trebui să reprezinte o problemă. Corpul se simte trezit din punct de vedere sexual atunci când este excitat fizic, când este atins, când este stimulat vizual, când vede o posibilitate de a face sex.

 

Câteva minute mai târziu, dacă impulsul încetează, corpul nu mai simte nevoia sexuală; cu mintea este însă o cu totul altă poveste...

 

Să spunem că sunteţi o femeie căsătorită şi că aţi fost crescută după principiile catolice. Aveţi în minte tot felul de idei despre ceea ce ar trebui să fie sexul, despre ceea ce este bine sau rău, corect sau incorect, despre ceea ce este acceptabil şi ceea ce este un păcat.

 

Astfel, pentru ca sexul să fie un act corect, este nevoie să semnezi un contract; dacă nu ai semnat contractul, el devine un păcat. V-aţi dat cuvântul să-i fiţi loială partenerului dumneavoastră, dar într-o zi mergeţi pe stradă şi vedeţi un alt bărbat.

 

Simțiți o atracţie puternică; cel care simte atracţia este corpul. Nu este nici o problemă; asta nu înseamnă că trebuie să treceţi la fapte. Senzaţia este inevitabilă, căci îi aparține corpului dumneavoastră.

 

După ce cauza stimulării a trecut, corpul renunţă la nevoia sa, dar mintea continuă să simtă dorinţa să justifice ceea ce a simțit corpul.

 

Mintea știe, iar aceasta este o cu totul altă problemă. Mintea știe, dumneavoastră ştiţi, dar în fond, ce anume ştiţi? Ştiţi numai ceea ce credeţi. Nu contează dacă este bun sau rău, corect sau incorect, drept sau nedrept. Aţi fost crescută cu convingerea că este ceva rău, deci imediat apare judecata. Şi astfel încep drama şi conflictul.

 

Mai târziu, vă gândiţi la bărbatul respectiv, şi gândurile dumneavoastră sunt suficiente pentru a vă trezi din nou hormonii. Din cauza puternicei memorii a minţii, este ca şi cum aţi vedea din nou bărbatul în faţa dumneavoastră, iar corpul va reacţiona la fel.

 

Dacă mintea ar lăsa corpul în pace, acesta ar uita cu desăvârșire de bărbatul respectiv, ca şi cum nu l-ar fi văzut niciodată. Dar mintea îşi amintește, şi întrucât ştiţi că acest lucru este greşit, începeţi să vă judecaţi singură. Mintea afirmă că nu este bine ce faceţi şi încearcă să reprime ceea ce simte ea însăşi. Se întâmplă însă un fenomen ciudat. Cu cât încerci să-ţi reprimi mai tare mintea, cu atât mai abitir se gândește aceasta la obiectul ei. După o vreme, eroina noastră se întâlnește din nou cu bărbatul respectiv, şi deşi situaţia diferă, corpul ei reacționează cu mult mai multă putere.               feny-angyalai.hu

 

Dacă ar fi renunțat de la bun început la judecata ei, poate că a doua oară ea nu ar fi avut nici o reacţie. Dar acum ea vede bărbatul, simte o puternică nevoie sexuală, după care are tendința să se judece: "Doamne, ce fac? Sunt îngrozitoare!" Se simte vinovată, deci trebuie să fie pedepsită. Starea ei proastă se amplifică, şi totul a pornit de la un balon de săpun, căci în fond nu s-a întâmplat nimic: totul s-a petrecut în interiorul minţii ei. Poate că bărbatul respectiv nici nu a observat că ea există. Femeia începe să îşi imagineze tot felul de scenarii, să facă presupuneri, şi tot gândindu-se la el, ajunge să îl dorească din ce în ce mai tare. Face cunoştinţă cu el, îi vorbește, este o relaţie frumoasă, dar ea devine obsedată, căci se teme.

 

Apoi cei doi fac dragoste, experienţă care este simultan extraordinară şi cumplită. Acum femeia simte cu adevărat nevoia să fie pedepsită. "Ce femeie îşi lasă dorinţa sexuală să fie mai puternică decât principiile ei morale?" Mintea începe să joace acum tot felul de jocuri. Deşi o doare inima, ea poate nega sentimentele care o animă, sau poate încerca să-şi justifice acțiunile pentru a evita durerea emoţională.

 

"Eh, probabil că şi soțul meu face acelaşi lucru".

 

Atracţia devine şi mai puternică, dar de data aceasta nu se mai datorează corpului, ci minţii, care joacă un anumit joc. Teama devine o obsesie, şi continuă să se auto-alimenteze. Ori de câte ori femeia va face dragoste cu bărbatul, ea vă trai o experienţă extraordinară, dar nu neapărat fiindcă el este extraordinar, ci mai degrabă pentru că toată acea tensiune, toată acea teamă va fi eliberată. Pentru a retrăi experienţa, mintea joacă un joc nou, punând intensitatea experienței pe seama bărbatului, dar acest lucru nu este adevărat.

 

Drama continuă să crească astfel, dar totul nu este altceva decât un simplu joc mental. Ea nu are la bază nici un fel de realitate, şi în nici un caz iubire, căci acest tip de relaţii sunt foarte distructive. Ele sunt inclusiv auto-distructive, căci femeia îşi face singură rău, iar ceea ce o doare cel mai tare este zona convingerilor sale. Nu contează dacă acestea sunt corecte sau greşite; cert este că ea îşi încalcă propriile principii. Într-un fel, acelaşi lucru ni-l dorim şi noi, dar de pe poziţia luptătorului spiritual, nu a victimei.

 

Din păcate, eroina noastră se va folosi de această experienţă pentru a pătrunde încă şi mai adânc în interiorul iadului, nu pentru a ieși din acesta.

 

Mintea şi corpul au nevoi complet diferite, dar mintea deţine controlul asupra corpului fizic. Pe de altă parte, corpul are o serie de nevoi care nu pot fi evitate; de pildă, el trebuie hrănit cu alimente şi apă, are nevoie de un adăpost, de somn, de sex. Toate aceste nevoi sunt perfect normale şi sunt uşor de satisfăcut. Necazul este că mintea şi le asumă, făcând din ele "nevoile mele".

 

Noi creăm tot felul de imagini în mintea noastră, iar mintea simte nevoia să-şi asume responsabilitatea pentru tot ce se petrece. Ea crede că ea este cea care are nevoie de hrană, de apă, de adăpost, de haine, de sex. Realitatea este însă cu totul alta: mintea nu are acest tip de nevoi fizice. Ea nu are nevoie de hrană, de oxigen, de apă sau de sex. Cum ne putem da seama de acest lucru? Atunci când mintea spune: "Vreau mâncare", noi mâncăm; la un anumit moment, corpul se satură, dar mintea continuă să creadă că are nevoie de mâncare. În acest fel, noi continuăm să mâncăm în exces, fără a ne satisface vreodată mintea, pentru simplul motiv că nevoia nu este reală.

 

Un alt exemplu se referă la nevoia de a ne acoperi corpul. Da, corpul are nevoie să fie acoperit pentru că afară este prea frig sau pentru că soarele arde mai tare, dar acestea sunt nevoi ale corpului, uşor de satisfăcut. Când mintea îşi asumă această nevoie, oricâte haine ne-am pune pe noi, tot nu suntem satisfăcuți. Câte femei nu deschid dulapul care este plin până la refuz cu haine, după care spun: "Nu am ce să port!"?

 

Mintea simte nevoia să îşi schimbe mașina, să plece din nou în vacanţă, să îşi ia o nouă casă pentru prieteni... Toate nevoile care nu pot fi niciodată plenar satisfăcute sunt mentale, nu sunt reale. Acelaşi lucru se petrece şi cu sexul. Când nevoia este pur mentală, ea nu poate fi satisfăcută, căci alături de nevoie mai există şi întreaga noastră cunoaştere, toate prejudecățile şi principiile noastre, adeseori contradictorii şi imposibil de satisfăcut. Aşa se explică de ce sexul devine o experienţă atât de dificilă. În realitate, mintea nu are nevoie de sex. Ea are nevoie de iubire, nu de sex. De fapt, sufletul, şi nu mintea, este cel care are nevoie de iubire, căci mintea poate supraviețui şi numai cu teamă. Frica este şi ea un tip de energie care hrănește mintea; nu este neapărat cea mai satisfăcătoare hrană, dar merge.

 

Noi trebuie să-i redăm corpului libertatea în faţa tiraniei minţii. Dacă nevoia de hrană sau de sex dispare din mintea noastră, totul devine incredibil de uşor.

 

Primul pas constă în a împărţi nevoile în două categorii: nevoile corpului şi nevoile minţii.

 

Mintea confundă nevoile corpului cu propriile sale nevoi, pentru că ea simte nevoia să înţeleagă: cine sunt eu? Noi trăim în această lume a iluziei si nu știm cine suntem. Mintea este cea care creează toate aceste întrebări. "Cine sunt eu?" devine cel mai mare mister, şi orice răspuns pare să o satisfacă suficient de mult pentru a se simți în siguranţă.

 

Mintea spune: "Eu sunt corpul. Eu sunt ceea ce văd. Eu sunt ceea ce gândesc. Eu sunt ceea ce simt. Eu sunt rănit(ă). Eu sângerez".

 

Afinitatea dintre minte şi corp este atât de strânsă încât mintea crede că ea este corpul. Dacă trupul are o anumită nevoie, mintea este cea care spune: "Eu am această nevoie". Mintea îşi asumă personal toate nevoile corpului, căci ea încearcă să înţeleagă "Cine sunt eu?". De aceea, este absolut normal ca ea să înceapă la un moment dat să dobândească controlul asupra corpului. Iar omul continuă să trăiască astfel până când în viaţa lui se petrece ceva care îl cutremură şi îl face să vadă că nu este ceea ce credea el că este.

 

Omul începe să devină conştient atunci când începe să vadă ceea ce nu este, când mintea lui începe să realizeze că nu este tot una cu corpul. Ea ajunge să se întrebe: "Atunci, cine sunt eu? Sunt eu tot una cu mâna? Dacă îmi tai mâna, eu continui să exist. Înseamnă că nu sunt una cu mâna". În acest fel, negând tot ceea ce nu poate fi, omul rămâne singur în faţa adevăratei sale fiinţe, a adevăratei sale identități, şi descoperă cine este. Acest proces de descoperire a propriei identități este un proces de lungă durată, în decursul căruia omul trebuie să renunțe la visul lui personal, la toate atașamentele care îl făceau să se simtă în siguranţă, până când ajunge să înţeleagă cine este cu adevărat.

 

El descoperă astfel că nu este cine credea că este, pentru simplul motiv că nu el a fost cel care şi-a ales singur convingerile. Acestea i-au fost inoculate. Mai mult, ele existau deja la vremea când s-a născut el. El mai descoperă că nu este tot una cu trupul său, căci poate funcţiona şi fără corp. El începe să observe treptat că nu este tot una nici măcar cu visul său, deci cu mintea. La un moment dat, când ajunge la un nivel de profunzime suficient de adânc, el descoperă că nu este nici măcar una cu sufletul lui. Atunci, el descoperă ceva absolut incredibil. El descoperă că este o forţă - o forţă care îi permite corpului să trăiască şi minţii să Viseze.

 

Fără acest eu superior, fără această forţă, corpul ar cădea la pământ. Fără ea, visul s-ar dizolva instantaneu. Noi suntem una cu această forţă, care este Viaţa însăşi. Dacă priviţi în ochii unei persoane apropiate, veţi putea vedea conştiinţa de sine, această manifestare a Vieţii, strălucind în ochii săi. Viaţa nu este corpul, nu este mintea, nu este nici măcar sufletul.

 

Ea este o forţă, care îi permite nou-născutului să devina treptat un copil, apoi un adolescent, apoi un adult care se reproduce, după care îmbătrânește. Când Viaţa părăseşte corpul, acesta se descompune şi se transformă din nou în țărâna din care a provenit.

 

Noi suntem una cu Viaţa care circulă prin corpul nostru, prin mintea noastră, prin sufletul nostru.              all-the-world-downloads.org

 

Această realitate nu poate fi descoperită cu ajutorul intelectului sau al logicii, dar poate fi trăită direct, si atunci descoperim că noi suntem una cu forța care face florile să se deschidă şi să se închidă, care face ca pasărea colibri să zboare din floare în floare.

 

Descoperim că suntem în fiecare copac, în fiecare animal, în fiecare plantă şi în fiecare piatră. Noi suntem forţa care pune în mişcare vântul şi care respiră prin intermediul corpului nostru. Întregul univers este o fiinţă vie, pusă în mişcare de această forţă, iar noi suntem una cu ea. Noi suntem Viaţa.

 

 

 

 

 

(9)

 

ZEIŢA VÂNĂTORII

 

 

În mitologia greacă există o poveste legată de Artemis, zeiţa vânătorii. Artemis era zeiţa supremă a vânătorii, căci ea ştia să vâneze fără nici un efort.

 

Ea îşi putea împlini foarte uşor nevoile şi trăia într-o armonie perfectă cu pădurea. Toate vietăţile din pădure o iubeau pe Artemis, şi considerau că a fi vânat de ea este o adevărată onoare. Artemis nu părea să vâneze vreodată. Tot ceea ce îşi dorea venea direct la ea. Aşa se explică de ce era cea mai bună în arta vânătorii, dar pe de altă parte ea însăşi era o pradă foarte dificilă. Forma ei animală era aceea a unei căprioare magice, aproape imposibil de vânat.

 

Artemis trăia într-o armonie perfectă cu pădurea, până când într-o zi regele i-a dat o poruncă lui Hercule, fiul lui Zeus, aflat în căutarea propriei sale transcendenţe. Porunca era ca Hercule să vâneze căprioara magică a Artemisei. Hercule nu a refuzat, căci el era fiul neînvins până atunci al lui Zeus. El s-a dus aşadar în pădure să vâneze căprioara. Aceasta l-a văzut pe Hercule, dar nu s-a temut de el. Ea l-a lăsat pe Hercule să se apropie de ea, dar când acesta a încercat să o captureze, a fugit. Singura şansă a lui Hercule de a prinde căprioara era să devină un vânător mai bun decât Artemis.

 

El l-a chemat în ajutor pe Hermes, mesagerul zeilor, cea mai rapidă fiinţă din univers, şi l-a rugat să îi împrumute aripile sale. Acum Hercule era la fel de rapid ca şi Hermes, şi în curând prada cea valoroasă se afla în mâinile sale. Vă puteţi imagina reacţia Artemisei. Fusese vânată de Hercule, şi evident că dorea să se răzbune. Dorea să-l vâneze la rândul ei pe Hercule, şi a făcut tot ce i-a stat în puteri să-l captureze, dar între timp, Hercule devenise el însuși cea mai dificilă pradă între toate. Hercule era perfect liber, şi oricât de mult a încercat, Artemis nu a reușit să-l captureze.

 

Artemis nu avea nevoie de Hercule. Ea a simțit o nevoie puternică de a-l avea. Dar totul nu era decât o iluzie. Ea a crezut că s-a îndrăgostit de Hercule şi l-a dorit pentru ea. Singurul gând care i-a mai rămas în minte a fost acela de a pune mâna pe Hercule, iar pe măsură ce acest gând se transforma într-o obsesie, ea şi-a pierdut fericirea. Artemis a început să se schimbe. Nu mai era în armonie cu pădurea, căci acum vâna pentru plăcerea de a prinde prada. Artemis şi-a încălcat propriile reguli şi a devenit un prădător.

 

Animalele au început să se teamă de ea; întreaga pădure o respingea, dar Artemisei nu-i păsa. Ea nu mai vedea adevărul, căci nu se mai gândea la altceva decât la Hercule.

 

Hercule avea multe sarcini de îndeplinit, dar câteodată se mai ducea în pădure să o viziteze pe Artemis. De fiecare dată când făcea acest lucru, Artemis făcea tot ce-i stătea în puteri pentru a-l captura. Atunci când era împreună cu Hercule ea era extrem de fericită, dar ştia că el urma să plece, aşa că a devenit geloasă şi posesivă. Atunci când Hercule pleca de lângă ea, suferea şi plângea. Îl ura pe Hercule, dar îl şi iubea totodată.

 

Hercule nici nu bănuia ce se petrecea în mintea Artemisei; el nu şi-a dat seama că ea îl vâna. Mintea lui nu putea să accepte că şi el ar putea fi o pradă.

 

Hercule o iubea şi o respecta pe Artemis, dar nu acest lucru îl dorea ea. Artemis dorea să-l controleze, să îl vâneze aşa cum face un prădător. Evident, toată lumea din pădure a observat diferenţa, mai puțin ea.

 

Ea a rămas convinsă că este zeiţa supremă a vânătorii.

 

Nu şi-a dat seama că a căzut. Nu a realizat că pădurea s-a transformat dintr-un paradis într-un iad, căci odată cu ea au căzut şi ceilalţi vânători; au devenit cu toţii prădători.

 

Într-o zi, Hermes şi-a asumat forma unui animal, şi tocmai când Artemis era pe punctul de a-l distruge, el a redevenit zeu, iar ea şi-a redescoperit înţelepciunea pierdută. Hermes i-a dat astfel de înţeles că a căzut.

 

După ce şi-a recăpătat conştiinţa de sine, Artemis s-a dus la Hercule să-şi ceară iertare. Cauza căderii ei fusese importanţa de sine. În timp ce vorbea cu Hercule, ea şi-a dat seama că nu-l ofensase niciodată, căci el nu ştia ce se petrecea în mintea ei. Apoi, Artemis a privit în jur şi a văzut ce făcuse din pădurea ei dragă. Şi-a cerut iertare de la fiecare floare şi de la fiecare animal, şi a redescoperit astfel iubirea.

 

Si astfel, Artemis a redevenit zeiţa supremă a vânătorii.

 

V-am spus această poveste pentru a scoate în evidenţă faptul că noi toţi suntem vânători, dar simultan suntem şi o pradă. Ce anume vânăm? Noi vânăm tot ceea ce ne poate satisface nevoile. Atunci când mintea se identifică cu trupul, aceste nevoi sunt foarte iluzorii şi de cele mai multe ori ele nu pot fi îndeplinite. Atunci când vânăm nevoile ireale ale minţii, noi devenim prădători, căci vânăm ceva ce nu avem cu adevărat nevoie.

 

Oamenii vânează iubirea. Ei simt nevoia să facă acest lucru deoarece sunt convinşi că iubirea le lipseşte. Nedându-şi seama că iubirea există în inima lor, ei o vânează la alte persoane, deşi acestea sunt la fel ca ei, inconştiente de iubirea din inima lor. Nimeni nu se iubeşte pe sine, deci cum ar putea ei să iubească pe altcineva? Oamenii îşi creează astfel o nevoie foarte mare, care nu este reală, şi continuă să o vâneze, dar în locuri greşite, căci nici ceilalţi oameni nu au iubirea pe care o caută ei.

 

Când a devenit conștientă de căderea ei, Artemis a redevenit cea care fusese, căci ceea ce căuta ea se afla deja în interiorul ei. Acelaşi lucru este valabil pentru noi toţi, căci noi suntem precum Artemis după cădere şi înainte de mântuire. Noi vânăm iubire.

 

Vânăm dreptate şi fericire. Îl vânam pe Dumnezeu, dar Dumnezeu se află în interiorul nostru.

 

Povestea vânătorii căprioarei magice ne învaţă că noi trebuie să practicăm vânătoarea în interiorul nostru. Aceasta este esenţa poveştii. Dacă vă veţi aminti de povestea Artemisei, veţi descoperi iubirea dinlăuntrul dumneavoastră. Oamenii care se vânează reciproc pentru iubire nu vor fi niciodată satisfăcuţi; ei nu vor găsi niciodată iubirea de care au nevoie alături de alţi oameni. Cea care simte această nevoie este mintea, dar nimeni nu poate împlini nevoia minţii, căci iubirea nu este acolo. Ea nu este niciodată acolo.

 

Iubirea pe care o căutăm cu toţii se află în interiorul nostru, dar este o pradă greu de cucerit.

 

Este atât de dificil să vânezi în interiorul tău pentru a scoate la lumină iubirea care există acolo. Pentru aceasta, trebuie să fii foarte rapid, la fel de rapid ca şi Hermes, căci dacă nu te concentrezi perfect, totul te poate distrage de la scopul tău. Tot ceea ce îţi captează atenţia te împiedică să îţi atingi scopul: să vânezi prada, adică iubirea din interiorul tău. Cine reuşeşte să o captureze îşi dă însă seama că iubirea din interiorul lui creşte din ce în ce mai puternică, împlinindu-i toate nevoile. El descoperă astfel fericirea.

 

De regulă, oamenii intră într-o relaţie în calitate de vânători. Ei caută ceea ce cred ei că au nevoie, sperând că vor găsi toate acele lucruri la cealaltă persoană, dar descoperă inevitabil că ceea ce caută ei nu se află acolo. Cei care intră într-o relaţie fără această nevoie trăiesc însă cu totul altceva.

 

Cum poți vâna în interiorul tău? Pentru a captura iubirea din interior, este necesar să te abandonezi ție însuţi, deopotrivă în calitate de vânător şi de pradă.

 

Atât vânătorul cât şi prada se află în interiorul minţii.

 

Cine este unul şi cine este celălalt? La oamenii obişnuiţi, vânătorul este Parazitul. Parazitul știe totul despre dumneavoastră şi se hrănește cu emoţiile născute din teamă. La fel ca şi în natură, Parazitul se hrănește cu gunoaie. El adoră teama şi drama, se hrănește cu mânia, gelozia, invidia, toate acele emoţii care ne fac să suferim. Parazitul este cel care doreşte răzbunare, iar plăcerea lui cea mai mare este să dețină întotdeauna controlul.

 

Auto-abuzarea - adică Parazitul - îi vânează pe oameni 24 de ore din 24; ea se află veşnic în urmărirea lor. Oamenii cad uşor pradă acestui vânător feroce, mult prea uşor chiar. Cel care abuzează de noi este propriul nostru Parazit. El este mai mult decât un vânător; este un prădător care ne mănâncă de vii.

 

Prada - corpul nostru emoţional - este acea parte din fiinţa noastră care suferă tot timpul. Este totodată acea parte care doreşte să fie mântuită.

 

În mitologia greacă există şi povestea lui Prometeu, care a fost înlănțuit pe o stâncă. În timpul zilei, un vultur venea şi îi mânca ficatul, care se refăcea însă în timpul nopţii. A doua zi vulturul venea din nou şi continua să-i mănânce măruntaiele. Ce înseamnă această parabolă? Atunci când Prometeu era trezit, el avea un corp fizic şi unul emoţional. Vulturul este Parazitul care se hrănește cu măruntaiele noastre.

 

În timpul nopții, Prometeu nu se mai identifică cu corpul emoţional, care putea astfel să se refacă (proces care se întâmplă şi în realitate). La trezire, corpul său interior devenea iarăşi hrană pentru vultur, lucru care s-a repetat până când Prometeu a fost salvat de Hercule. În povestea de faţă, Hercule joacă rolul lui Christos, al lui Buddha sau al lui Moise, adică al Mântuitorului care rupe lanţul suferinţei şi îi redă omului starea de libertate.

 

Pentru a vâna în interior trebuie să începem prin a vâna toate reacţiile pe care le avem. În acest fel putem începe să ne schimbăm fiecare obişnuinţă, pe rând. Este o luptă de eliberare din sclavia Visului care ne controlează viaţa. Este un război între noi si prădătorul dinlăuntrul nostru, Adevărul fiind undeva la mijloc. Toate tradiţiile occidentale, din Canada şi până în Argentina, vorbesc de luptători, căci luptătorul este un vânător care se vânează pe sine însuși. Lupta este cumplită, căci este dusă împotriva Parazitului.

 

Simplul fapt că ești un luptător nu înseamnă automat că vei câștiga războiul, dar cel puțin te revolți împotriva sclaviei şi nu mai accepți ca Parazitul să te mănânce de viu.

 

A deveni un luptător este primul pas. Când Hercule a plecat în pădure în căutarea Artemisei, el nu a ştiut ce să facă pentru a o captura. Când a ajuns însă la Hermes, maestrul suprem, el a învăţat cum poate deveni un vânător mai bun. Pentru a o putea vâna pe Artemis, el trebuia să devina un vânător mai bun decât ea. Pentru a te vâna pe tine însuţi, trebuie să devii un vânător mai bun decât Parazitul. Acesta din urmă lucrează 24 de ore din 24; de aceea, va trebui să lucrăm şi noi tot atâta timp, dacă dorim să devenim mai buni decât el. Parazitul are un avantaj: ne cunoaşte foarte bine. Noi nu avem cum să ne ascundem de el.

 

Aşa se explică de ce Parazitul este prada cel mai dificil de capturat. El reprezintă acea parte din fiinţa noastră care încearcă să ne justifice comportamentul în faţa altor persoane, dar atunci când suntem singuri, devine cel mai cumplit judecător. El nu ştie să facă altceva decât să judece, să condamne şi să ne facă să ne simţim vinovaţi.

 

Într-o relaţie obişnuită din iad, Parazitul partenerului nostru se aliază cu propriul nostru Parazit împotriva eurilor noastre reale. În acest fel, noi nu mai trebuie să luptăm numai cu propriul nostru Parazit, ci şi cu cel al partenerului nostru, care concură cu cel personal pentru a ne face viaţa un calvar. Noi nu putem face nimic împotriva acestui lucru decât dacă devenim conștienți de mecanismul prin care acționează el. De pildă, putem manifesta mai multă compasiune pentru partenerul nostru, ajutându-l să se lupte cu propriul Parazit. Ne putem bucura ori de câte ori el (sau ea) reuşeşte să mai facă un pas către eliberare. Putem înțelege că atunci când se înfurie, când se întristează sau când devine gelos, noi nu avem de-a face cu cel/cea care ne iubeşte, ci cu Parazitul său.

 

De îndată ce înțelegem că Parazitul există, noi îi putem da partenerului nostru spaţiul necesar pentru a se lupta cu el. De vreme ce noi nu suntem responsabili decât pentru o jumătate din relaţia noastră, îi putem permite celuilalt să îşi trăiască visul personal aşa cum consideră necesar. În acest fel, va fi mai uşor pentru noi să nu interpretăm la modul personal ceea ce face partenerul nostru. Această atitudine va schimba complet relaţia noastră, căci într-adevăr, nimic din ceea ce face partenerul nostru nu are conotaţii personale. El/ea trebuie să îşi curețe propriile deșeuri.

 

Dacă nu vom interpreta la modul personal acest proces, va fi mult mai uşor să construim o relaţie frumoasă cu altcineva.

 

 

 

 

 

(10)

 

CUM PUTEM PRIVI PRIN OCHII IUBIRII

 

 

Dacă ne privim cu atenţie corpul, vom descoperi că el este alcătuit din miliarde de fiinţe vii care depind de noi. Fiecare celulă din corpul nostru este o fiinţă vie care depinde de noi. Noi suntem cei responsabili pentru toate aceste fiinţe. Pentru toate celulele noastre, noi suntem Dumnezeu. Le putem asigura nevoile, le putem iubi, sau dimpotrivă, le putem face foarte mult rău.

 

Celulele din corpul nostru ne sunt în totalitate loiale; ele lucrează pentru noi, în armonie. Am putea spune chiar că ele se roagă către noi. Noi suntem Dumnezeul lor. Acesta este adevărul curat. Ce putem face însă, pornind de la această cunoaştere?

 

În povestea din capitolul anterior, Artemis se afla la început într-o armonie perfectă cu pădurea.

 

După ce a căzut, ea şi-a pierdut respectul pentru pădure. Când şi-a redobândit conştiinţa de sine, Artemis s-a dus la fiecare floare şi i-a spus: "Îmi pare rău; de acum înainte voi avea din nou grijă de tine".

 

Iar relaţia dintre ea şi pădure a redevenit o relaţie de iubire perfectă.

 

Metaforic vorbind, pădurea este corpul nostru, iar dacă ne dăm seama de acest adevăr, ne putem adresa corpului şi îi putem spune: "Îmi pare rău; de acum înainte voi avea din nou grijă de tine". Relaţia dintre noi şi corpul nostru, dintre noi şi fiecare celulă a noastră, depinde în întregime de noi, şi poate deveni cea mai frumoasă relaţie din lume. Corpul nostru şi toate acele celule vii îşi joacă perfect rolul în jumătatea lor de relaţie, la fel cum o face câinele sau un alt animal. Cealaltă jumătate a relaţiei este mintea noastră.

 

Corpul are grijă de jumătatea sa, dar mintea abuzează de corp, chinuindu-l în fel şi chip.

 

Priviţi felul în care vă trataţi pisica sau câinele.

 

Dacă v-aţi trata corpul în acelaşi fel, aţi putea trăi o relaţie plină de iubire cu el. Corpul abia așteaptă să primească iubirea minţii dumneavoastră, dar mintea spune: "Nu, nu îmi place această parte a corpului meu. Of, ce formă îngrozitoare are nasul meu, ce urechi clăpăuge am... Corpul meu este prea gras. Picioarele mele sunt prea scurte". Mintea îşi imaginează tot felul de lucruri urâte despre corp.

 

Corpul nostru este perfect aşa cum este, dar noi avem tot felul de păreri preconcepute despre ceea ce este bine şi ceea ce este rău, despre ceea ce este frumos şi ceea ce este urât. Toate acestea nu sunt altceva decât simple concepte mentale, dar noi credem în ele, şi de aici apar toate problemele.

 

Pornind de la o imagine exterioară a perfecţiunii, noi am dori ca şi corpul nostru să arate exact la fel, să se comporte într-un anume fel. Ne respingem astfel corpul, deşi acesta este cel mai bun aliat al nostru, singurul care ne este cu desăvârșire loial. Deşi uneori el nu poate face ceea ce îi cerem, din cauza propriilor limite, noi continuăm să tragem de el până când cedează.

 

Priviţi ce faceţi cu propriul dumneavoastră corp.

 

Dacă dumneavoastră vă respingeţi propriul corp, la ce vă puteţi aștepta din partea altor persoane? Dacă vă puteţi accepta propriul corp, veţi putea accepta aproape pe oricine, aproape orice situaţie. Acest aspect devine foarte important atunci când este vorba de arta de a cultiva o relaţie. Relaţia cu sine se reflectă imediat în relaţia cu ceilalţi. Dacă vă respingeţi propriul corp, atunci când vă veţi împărtăşi iubirea cu partenerul dumneavoastră veţi deveni sfios. Vă veţi gândi: "Of, ce corp am! Cum mă poate iubi, când am un asemenea corp?" Pornind de la auto-respingere, ajungeţi rapid la presupunerea că şi celălalt vă respinge, din acelaşi motiv. La fel şi invers: când respingeţi pe altcineva, îl respingeţi de regulă pentru acelaşi motiv pentru care vă respingeţi pe dumneavoastră înşivă.

 

Pentru a crea o relaţie paradisiacă, este necesar să vă acceptaţi corpul exact aşa cum este. Mai mult decât atât, este necesar să vă iubiţi corpul şi să-i permiteţi să se simtă liber, liber să dăruiască, liber să primească, fără să se simtă sfios, căci "sfiala" nu este altceva decât teamă.

 

Gândiţi-vă la felul în care vă priviţi câinele.

 

Indiferent cum arată acesta, îl priviţi cu ochii iubirii şi vi se pare frumos. Unii oameni intră într-un adevărat extaz privind frumuseţea animalului lor, căci nu este o frumuseţe pe care să o poată poseda. De altfel, frumuseţea nu este decât un concept pe care l-am învăţat.

 

Credeţi că o broască poate fi urâtă? Nu, broasca este frumoasă. Orice animal este minunat, la fel ca tot ceea ce există. Dar noi ne gândim: ,,O, ce urâțenie!" pentru că cineva ne-a învăţat cândva ce anume este urât şi ce este frumos, la fel cum am fost învăţaţi ce este bine şi ce este rău.

 

Nu are nici o importanţă dacă suntem frumoşi sau urâţi, înalți sau scunzi, graşi sau slabi. Dacă ești foarte frumos, mergi pe stradă şi cineva îţi spune: ,,O, ești frumos!", îi poţi răspunde: "Mulţumesc, ştiu", după care îţi poţi continua drumul. Nu are nici o importanţă pentru tine. Foarte important devine acest lucru numai atunci când nu crezi că eşti frumos, dar cineva îţi spune totuşi că ești. Atunci î i vei răspunde probabil: "Chiar sunt?" Opinia lui poate face o impresie puternică asupra ta, iar atunci îi vei putea cădea pradă cu uşurinţă.

 

Oamenii sunt convinşi că au nevoie să audă asemenea lucruri, căci nu cred că sunt frumoși. Vă mai aduceţi aminte de povestea Bucătăriei Magice?

 

Dacă ai la dispoziţie toata mâncarea din lume şi cineva îţi cere să-l laşi să-ţi controleze viaţa pentru ceva de mâncare, îi răspunzi: "Nu, mulţumesc". Dacă vrei să fii frumos şi nu crezi că ești deja, iar cineva vine şi îţi spune: "Îţi voi spune tot timpul cât de frumos eşti, dacă mă laşi să-ţi controlez viaţa", vei fi tentat să-i răspunzi: "Da, te rog, spunemi numai că sunt frumos".

 

Mulți oameni sunt dispuși să se vândă astfel (mai ales femeile), convinşi fiind că au nevoie de aceasta părere.

 

În realitate, importante nu sunt părerile altora, ci propriile noastre păreri. Noi suntem frumoși indiferent ce ne spune mintea. Aceasta este realitatea. Nu trebuie să facem ceva pentru a deveni frumoși, căci dispunem deja de toata frumuseţea din lume. Nu trebuie în nici un caz să devenim obligaţi cuiva pentru a fi frumoși.

 

Cei din jur sunt liberi să vadă orice doresc. Dacă ești conştient de propria ta frumuseţe şi o accepți, nu îți mai pasă de părerea celor din jur, indiferent cum te văd aceştia, frumos sau urât.

 

Mulți oameni cresc de mici convinşi că nu sunt atrăgători şi invidiază frumuseţea altor persoane.

 

Pentru a-şi justifica invidia, ei ajung să îşi spună: "Eu nu doresc să fiu frumos". Unii chiar se tem să fie frumoși. Această teamă se poate naşte din mai multe surse, nu neapărat identice pentru toată lumea, dar de multe ori din teama de propria putere. Femeile frumoase au putere asupra bărbaţilor, dar nu numai asupra lor, ci de multe ori chiar şi asupra femeilor.

 

Alte femei, care nu sunt la fel de frumoase, le pot invidia pentru puterea pe care o au asupra bărbaţilor.

 

Astfel, dacă te îmbraci într-un anume fel şi ești conştientă că toţi bărbaţii vor fi înnebuniţi, ce vor spune celelalte femei despre tine? "E o femeie uşoară". Unele femei se tem de judecata semenelor lor. Şi totul se petrece numai în interiorul minţii, nefiind altceva decât o convingere falsă, care deschide o nouă rană pe corpul lor emoţional. Şi toate aceste răni trebuie acoperite apoi cu minciuni şi cu negaţii.

 

Invidia este o altă convingere care poate fi eliminată cu uşurinţă prin intermediul conştientizării.

 

Oricine poate învăţa să suporte invidia celor din jur, dacă devine conştient(ă) că orice om este frumos în felul lui. Singura diferenţă între frumuseţea unei persoane şi frumuseţea alteia constă în concepţia pe care o au oamenii despre frumuseţe.

 

Frumuseţea nu este altceva decât o concepție, o convingere, dar multe femei cred în ea şi îşi bazează întreaga putere pe acea frumuseţe. Timpul trece, ele îmbătrânesc, apar alte femei, mai tinere şi mai frumoase. Pentru a încerca să-şi păstreze puterea - la baza căreia sunt convinse că stă frumuseţea lor - femeile sunt dispuse să treacă la operaţii de chirurgie plastică. Oamenii sunt răniţi până şi de propria lor vârstă. "Vai, frumuseţea mea se duce. Cum mă va mai iubi bărbatul meu dacă nu mă va mai considera atrăgătoare? Acum precis se va uita după altele, care sunt mai atrăgătoare decât mine!"

 

Femeile încearcă să se opună vârstei, convinse că dacă cineva este bătrân, el nu mai poate fi şi frumos.

 

Aceasta convingere este complet greşită. Aşa cum orice bebeluş este considerat frumos, orice persoană în vârstă este la fel de frumoasă. Din păcate, emoţiile ne întunecă privirea, iar noi nu mai reuşim să facem distincţia între ceea ce este frumos şi ceea ce nu este.

 

Noi emitem tot felul de păreri care ne limitează fericirea, împingându-ne către autorespingere, dar si către respingerea celor din jur. Şi astfel se naşte drama, capcana în care cădem singuri şi din care nu mai reuşim să ieşim.

 

Bătrânețea este la fel de frumoasă ca şi tinerețea.

 

Omul creşte, se transformă dintr-un copil într-un adolescent, apoi într-un adult. Întregul proces este frumos. La fel este şi bătrânețea. În viaţa unui om, există anumiţi ani în care el se poate reproduce activ.

 

În timpul acelor ani este normal să încercăm să fim mai atrăgători din punct de vedere sexual, căci însăşi natura ne împinge către această direcţie. După ce perioada respectivă a trecut, nu mai trebuie să fim atrăgători din punct de vedere sexual, dar asta nu înseamnă că ne-am pierdut frumuseţea.              angely-sveta.ru

 

Noi suntem întotdeauna ceea ce credem că suntem. Nu există altă soluţie decât să fim ceea ce suntem. Orice om are dreptul să se simtă frumos şi să se bucure de această senzaţie. Orice om are dreptul să-şi onoreze corpul şi să îl accepte aşa cum este. Noi nu avem nevoie de iubirea nimănui. Iubirea se naște în interiorul nostru. Ea trăieşte în interiorul nostru şi există întotdeauna acolo, dar noi nu o mai simțim din cauza peretelui de ceaţă care ne învăluie mintea. Noi nu putem percepe cu adevărat frumuseţea din afara noastră decât atunci când simțim frumuseţea care există în interiorul nostru.

 

Din păcate, noi avem tot felul de păreri despre ceea ce este frumos şi ceea ce este urât. Dacă nu suntem satisfăcuţi de felul în care arătăm, una din posibilităţi constă în a ne schimba sistemul de convingeri, şi în acest fel viaţa noastră se poate schimba. Sună uşor, dar nu este deloc astfel. Cine controlează convingerile, controlează visul. Când visătorul ajunge să îşi controleze perfect visul, acesta poate deveni o capodoperă.

 

Puteţi începe prin a practica o tehnică de puja pentru corpul dumneavoastră, în fiecare zi. În India, oamenii realizează tehnici de puja, sau ritualuri, pentru diferiţi zei sau pentru diferite zeițe. Ei se închină în faţa unui idol, aşează ghirlande de flori la gâtul acestuia şi îşi hrănesc idolul cu iubirea lor, căci pentru ei, aceste statui îl reprezintă pe Dumnezeu. La fel, îi puteţi oferi şi dumneavoastră în fiecare zi - în mod devoţional, iubirea dumneavoastră, corpului dumneavoastră. Ori de câte ori faceţi baie sau duş, trataţi-vă corpul cu toată iubirea, cu tot respectul pe care îl merită, cu recunoştinţă. Atunci când mâncaţi, luaţi o înghiţitură, închideţi ochii şi mestecaţi-o încet, bucurându-vă de savoarea ei. Gândiţi-vă că hrana este o ofrandă adusă propriului dumneavoastră corp, templul viu în interiorul căruia trăieşte Dumnezeu.

 

Practicaţi în fiecare zi aceasta tehnică şi veţi ajunge să simţiţi cum iubirea pe care i-o purtaţi corpului dumneavoastră devine din ce în ce mai puternică, astfel încât nu veţi mai putea să îl respingeţi niciodată.

 

Imaginaţi-vă cum o să vă simțiți în ziua când vă veţi adora propriul corp. Atunci când vă veţi accepta complet corpul fizic, vă veţi simţi atât de bine şi veţi fi atât de fericit... Când veţi intra într-o relaţie cu cineva, limita auto-abuzului va fi aproape de zero.

 

Aceasta este iubirea de sine. Ea nu are nimic de-a face cu importanţa de sine, căci îi veţi trata atunci şi pe ceilalţi cu aceeaşi iubire, cu acelaşi respect şi cu aceeaşi recunoştinţă. Vă puteţi imagina perfecţiunea unei asemenea relaţii? Asta înseamnă să-l cinsteşti pe Dumnezeu în interiorul tău şi în interiorul celor din jur.

 

Atunci când îţi faci un ţel din a crea relaţia perfectă între tine şi corpul tău, înveţi practic ce înseamnă relaţia perfectă cu cei din jur, inclusiv cu mama, cu prietenii, cu iubitul sau cu iubita ta, cu copiii, cu câinele. Când între tine şi corpul tău există o relaţie perfectă, poți spune că jumătatea ta din orice fel de relaţie exterioară este perfect acoperită. Nu mai depinzi atunci de succesul unei relaţii exterioare.

 

Atunci când faci puja cu propriul tău corp, când ştii cum să-ţi exprimi devoţiunea faţă de acesta, vei atinge corpul iubitului sau iubitei tale cu aceeaşi devoţiune, cu aceeaşi iubire, cu acelaşi respect, cu aceeaşi recunoştinţă. Invers, atunci când iubitul sau iubita îţi atinge corpul, acesta se deschide complet: fără teamă şi fără să simtă vreo nevoie, el este plin de iubire.

 

Imaginaţi-vă câte posibilități deschide acest gen de iubire. Ea nu are nevoie nici măcar de atingere.

 

Simpla privire în ochii celuilalt este suficientă pentru a împlini nevoile minţii şi ale sufletului. Corpul este deja satisfăcut, căci el conține toată iubirea dumneavoastră. Atunci nu veţi mai fi niciodată singur, căci veţi fi împlinit de propria dumneavoastră iubire.

 

Oriunde vă veţi întoarce privirea, veţi întâlni iubirea - nu numai din partea oamenilor. Vedeţi un copac şi simțiți cum iubirea acestuia vă înconjoară.

 

Vedeţi cerul, iar acesta vă va umple mintea cu iubirea sa. Îl vedeţi pe Dumnezeu pretutindeni. El devine o realitate vie, nu mai este o simpla teorie. Dumnezeu este pretutindeni. Viaţa este pretutindeni.

 

Tot ce există a fost creat de Iubire, de Viaţă.

 

Chiar şi teama este o reflexie a iubirii, dar ea există numai în minte, iar în cazul oamenilor, chiar controlează această minte. Noi interpretăm tot ceea ce vedem în funcţie de ceea ce există în mintea noastră.

 

Dacă aceasta este umplută cu teamă, noi vom analiza ceea ce percepem prin filtrul fricii. Dacă suntem furioşi, vom percepe totul prin ochelarii mâniei.

 

Emoţiile noastre acționează ca un filtru prin care vedem lumea exterioară.

 

Am putea spune că ochii sunt o expresie a sentimentelor noastre. Noi percepem Visul exterior în funcţie de ceea ce vedem cu ochii. Când suntem furioși, vedem lumea exterioară prin ochii mâniei.

 

Dacă o privim prin ochii geloziei, reacţiile noastre vor fi diferite. Dacă o privim prin ochii mâniei, tot ceea ce vedem ne deranjează. Dacă o privim prin ochii tristeţii, ne vine să plângem pentru că plouă, pentru că e prea mult zgomot, pentru orice motiv. Ploaia este ploaie. Nu avem cum să o judecăm sau cum să o interpretăm, dar noi privim ploaia prin ochii tristeţii, adică în funcţie de starea corpului nostru emoţional. Atunci când suntem triști, tot ceea ce vedem ni se pare trist.

 

Dacă privim lumea prin ochii iubirii, vom vedea iubirea oriunde vom privi. Copacii ni se vor părea confecționați din iubire. Apa la fel. Atunci când privim lumea prin ochii iubirii, noi ne putem conecta voinţa la voinţa altui visător, iar visul nostru va deveni unul singur. Atunci când percepem lumea prin ochii iubirii, noi devenim una cu păsările, cu natura, cu oamenii, cu tot ceea ce ne înconjoară. În acest fel, putem privi lumea prin ochii unui vultur sau ne putem transforma în orice formă de viaţă. Noi putem deveni una cu vulturul prin intermediul iubirii noastre şi îi putem împrumuta aripile, sau putem deveni una cu ploaia, ori cu norii. Pentru a face acest lucru, este necesar mai întâi să ne golim mintea de teamă şi să o percepem prin ochii iubirii. Trebuie să ne dezvoltăm voinţa până când devine suficient de puternică pentru a se conecta la o altă voinţă, devenind una cu ea. În acest fel putem să căpătăm aripi pentru a zbura. Sau putem deveni una cu vântul, zburând ici şi colo, ori alungând norii pentru ca soarele să răsară. Aceasta este puterea Iubirii.

 

Atunci când toate nevoile minţii şi trupului nostru sunt împlinite, noi vedem lumea prin ochii iubirii. Îl vedem atunci pe Dumnezeu pretutindeni. De pildă, îl putem vedea pe El dincolo de Parazitul oamenilor din jurul nostru. În interiorul oricărui om se află Pământul Făgăduinţei pe care Moise l-a promis poporului său.

 

Pământul Făgăduinţei este o zonă din mintea umană, dar nu poate fi perceput decât de către acea minte care a devenit fertilă pentru iubire, căci numai acolo poate trăi Dumnezeu. Mintea omului obişnuit este şi ea un pământ fertil, dar pentru Parazitul care creşte din semințele invidiei, mâniei, geloziei şi fricii.

 

În tradiţia creştină se vorbește de trompeta arhanghelului Gabriel, care suna momentul Mântuirii, când toată lumea se ridica din morminte pentru a trăi viaţa eternă. Acest mormânt este al Parazitului, iar Mântuirea este revenirea la Viaţă, căci nu sunt vii decât aceia ai căror ochi pot vedea Viaţa, care este sinonimă cu Iubirea.

 

Pot exista relaţii care corespund perfect visului Paradisului. Noi ne putem crea propriul Paradis, dar trebuie să începem întotdeauna cu noi înşine. Mai exact, trebuie să începem prin a ne accepta în întregime corpul. Trebuie să vânăm apoi Parazitul, până când acesta capitulează. În acest fel, mintea va ajunge să iubească trupul şi nu ne va mai sabota iubirea. Totul depinde numai de noi, nu de altcineva. Înainte de toate acestea însă, trebuie să învățăm cum să ne vindecăm corpul emoţional.

 

 

 

 

 

(11)

 

VINDECAREA CORPULUI EMOŢIONAL

 

 

Vă propun să revenim puţin la imaginea cu boala de piele şi cu rănile care s-au infectat. Dacă apelăm la un doctor, acesta se va folosi de bisturiu pentru a deschide rănile, pe care le va curăţa, va pune un remediu pe ele şi le va păstra curate până când se vor vindeca şi nu ne vor mai durea.

 

Pentru vindecarea corpului emoţional trebuie să facem acelaşi lucru. Trebuie să deschidem mai întâi rănile şi să le curăţăm, să punem pe ele un remediu si să le păstrăm curate până când se vindecă de la sine.

 

Dar cum putem deschide aceste răni? Vom folosi drept bisturiu adevărul. Cu 2.000 de ani în urmă, unul dintre cei mai mari Maeştri ai umanității ne-a spus: "Şi veţi cunoaşte Adevărul, iar Adevărul vă va face liberi".

 

Adevărul este precum un bisturiu, căci deschiderea rănilor şi descoperirea tuturor minciunilor este un proces foarte dureros. Rănile corpului nostru emoţional sunt acoperite de sistemul nostru de negare, de sistemul de minciuni pe care l-am creat pentru a ne proteja aceste răni. Dacă ne vom privi rănile prin ochii adevărului, ele vor sfârși prin a se vindeca.

 

Putem începe prin a practica adevărul cu noi înşine. Atunci când ești sincer cu tine însuţi, începi să vezi lucrurile aşa cum sunt, nu aşa cum ai vrea să fie. Să luăm unul din exemplele cele mai încărcate din punct de vedere emoţional: violul.

 

Să spunem că sunteţi femeie şi că cineva v-a violat cu zece ani în urmă. În clipa de faţă, acest lucru nu mai este adevărat. El a fost doar un vis, în care cineva a abuzat de dumneavoastră prin violenţă.

 

Nu a fost ceva ce v-aţi dorit, deci nu a fost ceva personal. Dintr-un motiv sau altul, a fost ceva care vi s-a întâmplat şi care li se poate întâmpla şi altora.

 

Ce sens are să vă auto-condamnaţi din acest motiv, refuzându-vă plăcerea sexualităţii pentru tot restul vieţii dumneavoastră? Cu siguranţă, nu violatorul v-a condamnat la această sentinţă. Dumneavoastră sunteţi singura care vă condamnaţi, considerându-vă vinovată, o victimă, dar câți ani trebuie să suportaţi pedeapsa de a nu vă bucura de una din cele mai mari satisfacții din viaţă? De multe ori, violul distruge bucuria sexuală pentru tot restul vieţii. Unde este dreptatea în acest caz? Nu dumneavoastră aţi fost cea care a violat pe altcineva, deci ce rost are să suferiţi pentru tot restul vieţii pentru o faptă pe care nu aţi comis-o dumneavoastră? Nu sunteţi vinovată cu nimic pentru faptul că aţi fost violată, dar Judecătorul din mintea dumneavoastră vă poate face să trăiţi acoperită de rușine pentru foarte mulți ani de acum înainte.

 

Evident, această nedreptate va crea o rană emoţională dintre cele mai adânci şi o cantitate uriaşă de otravă, care va necesita ani lungi de terapie pentru a se vindeca. Adevărul este că deşi aţi fost violată, nu este deloc necesar să suferiţi încontinuu pentru această experienţă. Este alegerea dumneavoastră.

 

Acesta este aşadar primul pas: folosirea adevărului ca un bisturiu. Puteţi constata astfel că nedreptatea care a creat rana emoţională nu mai este de actualitate. Acum, în acest moment, ea nu mai este adevărată. Puteţi descoperi că ceea ce credeaţi că v-a rănit atât de profund nu a fost niciodată adevărat. Chiar dacă a fost adevărat cândva, asta nu înseamnă că mai este adevărat şi acum, în clipa prezentă. Folosindu-vă de adevăr, puteţi deschide rana si puteţi privi nedreptatea dintr-o perspectivă diferită. În lumea în care trăim, adevărul este relativ. El se schimbă tot timpul, căci noi trăim într-o lume a iluziilor. Ceea ce este adevărat acum nu trebuie să rămână neapărat astfel şi mai târziu. O vreme este posibil să nu mai fie adevărat, pentru ca mai apoi să devină din nou adevărat. De altfel, în lumea iadului, adevărul nu este de multe ori decât un alt concept, o altă minciună care poate fi folosită împotriva noastră.

 

Sistemul nostru de negare este atât de puternic încât totul devine foarte complicat. Adevărurile sunt amestecate cu minciuni, iar minciunile cu adevăruri.

 

Dacă veţi descoperi puțin câte puțin adevărul de straturile succesive care îl acoperă, la fel ca foile de ceapă, este posibil ca în final să vă daţi seama că toată lumea, inclusiv dumneavoastră, minte tot timpul.

 

Aproape tot ceea ce există în această lume a iluziei este o minciună. Din acest motiv, eu le solicit adepților mei să urmeze trei reguli pentru stabilirea adevărului. Prima regulă este următoarea: nu mă credeţi pe mine. Nu trebuie să mă credeţi neapărat pe mine; important este să vă gândiţi şi să faceţi alegerile pe care le consideraţi necesare. Puteţi crede în cuvintele mele, dar numai dacă acestea au un sens pentru dumneavoastră şi numai dacă vă oferă o anumită satisfacție. Dacă vi se pare că vă conduc către trezirea conştiinţei de sine, puteţi face alegerea de a crede în ele. Eu sunt responsabil pentru ceea ce afirm, dar nu şi pentru ceea ce înțelegeți dumneavoastră din cuvintele mele. Eu şi dumneavoastră trăim în vise complet diferite. Chiar dacă ceea ce afirm eu este perfect adevărat pentru mine, acest lucru nu este neapărat valabil şi pentru dumneavoastră. Prima regulă este extrem de uşoară: nu mă credeţi pe mine.

 

A doua regulă este ceva mai dificilă: nu vă credeţi nici pe dumneavoastră înşivă. Nu credeţi toate minciunile pe care vi le spuneţi singur, toate acele minciuni pentru care nu aţi optat personal, ci pe care aţi fost programat să le credeţi. Nu credeţi atunci când mintea vă spune că nu sunteţi suficient de bun, că nu sunteţi suficient de puternic, că nu sunteţi suficient de inteligent. Nu credeţi în propriile dumneavoastră limite. Nu credeţi nici o clipă că nu meritaţi iubire sau fericire. Nu credeţi că vă lipseşte frumuseţea. Nu credeţi că sunteţi predestinat suferinței. Nu credeţi în propria dumneavoastră dramă existenţială.

 

Nu credeţi în Judecătorul sau în Victima din mintea dumneavoastră. Nu credeţi vocea interioară care vă spune că sunteţi un prost, care vă împinge către sinucidere. Nu credeţi în toate aceste lucruri, căci nu sunt adevărate. Mai bine deschideţi-vă urechile, deschideţi-vă inima şi ascultaţi. Ascultaţi glasul inimii care vă împinge către fericire şi faceţi această alegere. Apoi respectaţi-o. Nu credeţi însă în tot ce afirmă mintea dumneavoastră, căci 80% din convingerile pe care le aveţi sunt minciuni care v-au fost inoculate, sunt neadevăruri. Cea de-a doua regulă este aşadar ceva mai dificilă: nu vă credeţi nici pe dumneavoastră înşivă.

 

A treia regulă este următoarea: nu credeţi pe nimeni. Nu-i credeţi nici pe alți oameni, căci şi ei mint tot timpul. Atunci când rănile dumneavoastră emoţionale vor dispărea complet, când nu veţi mai simți nevoia să-i credeţi pe oameni numai pentru a fi acceptat, atunci veţi vedea totul cu mult mai multă claritate. Veţi vedea că albul este alb iar negrul este negru, şi nu veţi mai face confuzii între ele. Ceea ce este corect acum poate să nu mai fie peste câteva clipe. Ceea ce nu este corect acum poate să devină corect peste câteva clipe.             ingerii-cerului.ro

 

Lucrurile se schimbă atât de rapid, dar noi nu putem observa schimbarea decât dacă suntem suficient de atenţi. Nu-i credeţi pe alţii, căci ei se vor folosi de inconștiența dumneavoastră pentru a vă manipula. Nu-i credeţi pe cei care susțin că au venit din Pleiade ca să salveze această lume. Nu este nevoie să vină cineva din afară ca să salveze această lume. Lumea nu are nevoie de extratereștri ca să fie salvată. Lumea în care trăim este o fiinţă vie şi este mai inteligentă decât noi toţi la un loc. Dacă suntem dispuși să credem că lumea în care trăim trebuie salvată, foarte rapid va apărea cineva care ne va spune: ,,O cometă se îndreaptă către Pământ. Dacă te sinucizi acum, vei putea urca pe cometă şi vei ajunge în rai!" Nu credeţi în toate aceste prostii.

 

Individul este singurul care îşi poate crea propriul vis despre paradis. Nimeni altcineva nu îl poate crea pentru el. Bunul-simţ este singurul ghid care ne poate conduce către fericire, căci aceasta nu poate fi decât propria noastră creaţie. Cea de-a treia regulă este deci la fel de dificilă ca şi a doua, căci noi avem tendința de a-i crede pe ceilalţi. Ei bine, nu-i credeţi!

 

Nu mă credeţi pe mine, nu vă credeţi pe dumneavoastră, nu-i credeţi nici pe ceilalţi. Prin acest mecanism simplu, tot ceea ce este neadevărat va dispărea precum fumul în această lume a iluziei. Tot ceea ce există este aşa cum este. Adevărul nu trebuie justificat sau explicat. El nu are nevoie să fie apărat.

 

Doar minciunile simt nevoia să fie justificate şi apărate. Pentru a apăra o minciună omul trebuie să creeze o a doua minciună, apoi o a treia, care să o justifice pe a doua, şi aşa mai departe. El îşi creează astfel un întreg eşafodaj de minciuni, care se destramă atunci când una din ele iese la iveală. Nici chiar în această privinţă nu trebuie să vă simţiţi vinovat. Aşa stau lucrurile în lumea noastră...

 

Marea majoritate a minciunilor în care credem dispar pur şi simplu dacă încetăm să mai credem în ele.

 

Ceea ce nu este adevărat nu poate supraviețui scepticismului; numai adevărul poate supraviețui scepticismului. Ceea ce este adevărat rămâne adevărat, indiferent dacă este crezut sau nu. De pildă, corpul nostru este alcătuit din atomi. Nu are importanţă dacă suntem de acord sau nu: corpul rămâne oricum alcătuit din atomi. Universul în care trăim este alcătuit din stele.

 

Acestea sunt adevăruri, indiferent dacă le credem sau nu.

 

Numai ceea ce este adevărat supraviețuiește, iar acest lucru include şi propriile noastre păreri despre sine.

 

Aşa cum spuneam mai devreme, pe vremea când eram copii noi nu am avut posibilitatea să alegem ceea ce trebuie şi ceea ce nu trebuie să credem. Acum, lucrurile s-au schimbat. Am crescut şi avem posibilitatea să alegem. Putem să credem sau să nu credem. Chiar dacă ceva nu este adevărat, noi putem crede în el pentru simplul motiv că dorim să credem acest lucru. Putem aşadar să alegem cum dorim să ne trăim viaţa. Dacă suntem suficient de cinstiți cu noi înşine, vom înțelege rapid că noi suntem perfect liberi să alegem.

 

Atunci când optăm pentru a privi prin ochii adevărului, noi putem scoate la lumină o parte din minciunile în care trăim şi putem deschide rănile provocate de ele. Aceste răni sunt însă otrăvite.

 

După ce am deschis rănile, este necesar să le curăţăm de toată această otravă. Cum putem face acest lucru? Acelaşi mare Maestru care a trăit cu 2.000 de ani în urmă ne-a oferit soluţia: Iertarea. Nu există nici o altă cale de a curăţa rănile emoţionale de otrava lor decât iertarea.

 

Este necesar să-l iertaţi pe cel care v-a rănit, oricât de gravă vi s-ar părea această greşeală în mintea dumneavoastră. Iertaţi-l chiar dacă nu merită să fie iertat, nu de dragul lui, ci de dragul dumneavoastră, căci nu meritaţi să suferiţi de fiecare dată când vă aduceţi aminte ce s-a întâmplat. Indiferent ce v-au făcut alţii, iertaţi-i, dacă nu doriţi să vă simțiți rău tot timpul. Iertarea este remediul care poate vindeca mintea. Iertaţi-i pe ceilalţi din compasiune pentru propria dumneavoastră fiinţă. Iertarea este un act de iubire de sine.

 

Să luăm exemplul unei femei divorțate. Să spunem că ea a fost căsătorită timp de zece ani, iar după o ceartă îngrozitoare cu soţul ei, a divorțat. Ea îşi urăşte acum fostul soţ. Simpla pomenire a numelui lui este suficientă pentru a simți o durere în stomac şi a-i veni să verse. Otrava emoţională este atât de puternică încât ea nu o mai poate suporta. Are nevoie de ajutor, aşa că se duce la un terapeut şi îi spune: "Sufăr atât de mult. Sunt plină de furie, de gelozie, de invidie. Ce a făcut el este de neiertat. Îl urăsc".

 

Terapeutul o privește şi îi spune: "Trebuie să îți eliberezi emoţiile, să îţi exprimi mânia. Ia o pernă, bate-o, muşc-o, trânteşte-o, şi eliberează-ţi astfel furia". Femeia face cum i s-a spus şi se descarcă. Se pare că terapia funcţionează. Ea îi plăteşte terapeutului 100 de dolari şi îi spune: "Mulţumesc. Mă simt mult mai bine acum", după care pleacă cu un zâmbet mare pe faţă.

 

Nici nu a ieșit bine din biroul terapeutului şi cu cine credeţi că se întâlnește nas în nas? Cu fostul ei soț! Instantaneu, mânia o orbește, ba este chiar mai rea ca înainte. Femeia se simte nevoită să alerge din nou la terapeut şi să-i mai dea 100 de dolari pentru o nouă şedinţă de eliberare a tensiunilor. Acest gen de eliberare a emoţiilor nu reprezintă decât o soluţie temporară. Ea poate elibera o parte din otravă şi vă poate face să vă simţiţi mai bine pentru o vreme, dar nu vindecă rana.

 

Singura cale prin care rănile emoţionale pot fi vindecate este iertarea. Femeia trebuie să-şi ierte fostul soț pentru abuzul pe care l-a comis asupra ei. Nu se poate vorbi de iertare decât atunci când te întâlnești cu cel care ţi-a făcut cândva rău şi nu simți nimic faţă de el. Chiar dacă auzi numele lui, nu ai nici o reacţie emoţională. Numai atunci când îţi atingi rana, iar aceasta nu mai doare deloc, poți spune că ai iertat persoana în cauza. Evident, o cicatrice tot va mai rămâne, sub forma amintirii a ceea ce s-a întâmplat, dar după ce rana s-a vindecat, durerea provocată de ea dispare.

 

Mulți vor spune: "Uşor de zis, greu de făcut! Personal, am încercat, dar nu am reușit!" Sunt atâtea motive, atâtea justificări pentru care nu putem ierta.

 

Adevărul este însă cu totul altul. Noi nu putem ierta pentru că aşa am fost învăţaţi: să nu iertăm, pentru că am practicat îndelung arta de a nu ierta, pentru că am ajuns la o adevărată măiestrie în această artă.

 

Pe vremea când eram copii mici, iertarea era pentru noi instinctuală. Înainte de a ne îmbolnăvi si noi, la fel ca toţi ceilalţi, era atât de uşor şi de natural să iertăm. Supărarea ne trecea aproape instantaneu.

 

Dacă priviţi doi copii care se joacă împreună, apoi se ceartă şi se iau la bătaie, veţi vedea că ei încep să plângă şi aleargă imediat la mamele lor: "M-a bătut!"

 

Una din mame se duce la cealaltă şi începe să se certe cu ea, fără să observe că cei doi copii se joacă deja împreună, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. În schimb, cele două mame se vor urî de acum înainte pentru tot restul vieţii.

 

Noi nu trebuie să învățăm arta de a ierta, căci ne-am născut cu ea în sânge. Ce s-a întâmplat însă?

 

Noi am învăţat treptat comportamentul opus, l-am practicat, iar acum a devenit foarte greu pentru noi să iertăm. Mai mult, totul s-a transformat într-un război al orgoliilor. De ce? Deoarece importanţa de sine creşte atunci când refuzi să ierţi. Sună atât de ferm să spui: "Orice ar face, nu îl voi ierta niciodată. Ceea ce a făcut este de neiertat".

 

Adevărata problema este orgoliul. Datorită orgoliului nostru, a onoarei pătate, noi punem gaz pe foc şi ne reamintim continuu că nu putem ierta. Dar cine suferă din aceasta cauza şi cine acumulează din ce în ce mai mult otravă emoţională? Noi suntem cei care suferim din cauza faptelor celor din jurul nostru, chiar dacă acestea nu au nimic de-a face cu noi.

 

De asemenea, noi învățăm să suferim numai pentru a-i pedepsi pe cei care au abuzat de noi. Ne comportăm ca niște copii mici, plini de toane, care solicită atenţia celor din jur. Suntem capabili să ne rănim singuri, numai pentru a putea spune: "Uite ce am făcut din cauza ta!". Nebunia devine din ce în ce mai mare, dar în loc să-i cerem iertare lui Dumnezeu, preferăm să aşteptăm ca Dumnezeu să vină la noi şi să-şi ceară iertare mai întâi. De multe ori nici nu mai știm de ce suntem atât de supărați pe părinţi, prieteni sau pe partenerul nostru de viaţă. Suntem supărați, dar dacă cealaltă persoană ne cere iertare, tot amarul nostru iese la iveală, şi noi izbucnim: ,,O, nu, tu iartă-mă pe mine!"

 

Renunțați la orgoliu şi la toane. Nu mai sunteţi copil mic. Nu aveţi nevoie de ele. Renunțați la importanta de sine şi cereţi-vă iertare. Iertaţi-i la rândul dumneavoastră pe ceilalţi şi veţi vedea cum în viaţa dumneavoastră vor începe să se petreacă miracole.

 

Începeţi prin a face o listă cu toţi cei cărora ar trebui să le cereţi iertare. Apoi faceţi acest lucru.

 

Chiar dacă nu aveţi posibilitatea să o faceţi direct, cereţi-le iertare în rugăciunile şi în visele dumneavoastră. În al doilea rând, faceţi o listă cu toți cei care v-au rănit, cu toţi oamenii pe care nu i-aţi putut ierta până acum. Începeţi cu părinţii, cu fraţii si surorile, cu copiii, soțul sau soția, prietenii, amanții, şi continuaţi cu câinele, pisica, guvernul, şi chiar Dumnezeu.

 

Iertaţi-i pe ceilalţi pornind de la ideea că orice v-au făcut, nu au avut nimic personal cu dumneavoastră. Orice om îşi visează propriul vis.

 

Cuvintele şi acțiunile care v-au rănit nu erau decât o reacţie la demonii din mintea persoanei respective. Ea trăieşte în iad, iar dumneavoastră nu sunteţi decât un personaj secundar în visul ei. Nimic din ceea ce face altcineva nu vi se datorează. Atunci când veţi ajunge să înțelegeți acest lucru, că nimic nu trebuie luat la modul personal, compasiunea care urmează înțelegerii vă va conduce în mod natural către iertare.

 

Începeţi practica iertării. Chiar dacă la început vi se va părea dificil, ea va deveni mai devreme sau mai târziu o obişnuinţă. Singura cale prin care puteţi descoperi arta iertării este încercarea. Practicaţi-o cât mai des cu putinţă, şi în cele din urmă vă veţi putea ierta pe dumneavoastră înşivă. Va veni cu siguranţă momentul în care veţi simţi nevoia să vă iertaţi pe sine, pentru toate acele răni şi pentru toată otrava pe care le-aţi creat în timpul visului dumneavoastră.

 

Iertarea de sine conduce la acceptarea de sine, iar apoi la iubirea de sine. Acesta este actul suprem de iertare: iertarea de sine.

 

Creaţi un act de putere şi iertaţi-vă pentru tot ceea ce aţi făcut de-a lungul întregii dumneavoastră vieţi. În cazul în care credeţi în vieţile anterioare, iertaţi-vă şi pentru tot ce aţi făcut în ele.

 

Conceptul de karmă nu este adevărat decât pentru că noi credem că el este adevărat. Convingerile noastre referitoare la bine şi la rău ne fac să ne ruşinăm de ceea ce considerăm noi că este rău. Ajungem astfel să ne considerăm vinovaţi, să credem că merităm să fim pedepsiţi, şi chiar să o facem. Avem convingerea că ceea ce am făcut este atât de urât încât nu poate fi curăţat decât prin penitenţă. "Facă-se voia ta". Tot ceea ce credem se adevereşte pentru noi. Ne creăm astfel propria karmă şi trebuie să plătim pentru ea.

 

Aceasta este puterea omului. Arderea karmei este un proces foarte simplu. Dacă veţi înceta să mai credeţi în ea, karma va dispărea. Nu este nevoie să suferiţi, nu trebuie să plătiţi nimic; s-a terminat. Dacă vă puteţi ierta pe sine, karma dispare instantaneu. Începând din acest moment puteţi începe o viaţă nouă. Mai mult, viaţa devine uşoară, căci iertarea este singura cale prin care pot fi curăţate rănile emoţionale. Nu există nici un alt remediu care să le vindece.

 

După ce ne-am curăţat rănile este necesar să folosim un remediu puternic pentru a accelera procesul de vindecare, şi acest remediu ne-a fost furnizat de la acelaşi mare Maestru: el este Iubirea.

 

Iubirea este remediul care accelerează procesul de vindecare. Nu există nici un alt remediu decât iubirea necondiţionată. Nu este vorba de: te iubesc dacă, mă iubesc dacă... Acest tip de iubire nu are nevoie de justificări sau explicaţii. Iubiţi pur şi simplu. Iubiţi-vă pe sine, iubiţi-vă aproapele, iubiţi-vă inclusiv duşmanii. Acest proces este foarte simplu, dar nui putem iubi pe alţii până când nu începem prin a ne iubi pe sine. De aceea, procesul începe inevitabil cu iubirea de sine.

 

Există milioane de feluri în care ne putem exprima fericirea, dar nu există decât un singur fel prin care putem fi cu adevărat fericiţi, iar acesta este iubirea. Nu există nici o altă cale. Nu poți fi fericit dacă nu te iubești pe tine însuţi. Aceasta este realitatea.

 

Dacă nu te iubești pe tine însuţi, nu ai nici o şansă să fii fericit. Nu poți împărtăşi cu alţii ceea ce îţi lipseşte.

 

Dacă nu te iubești pe tine însuţi, nu ai cum să iubești pe altcineva. Poți în schimb să simți nevoia de a fi iubit, şi dacă descoperi pe altcineva care are la rândul lui nevoie de tine, se creează o relaţie pe care oamenii o numesc "iubire". În realitate, nu este vorba de iubire. Este doar o formă de posesivitate, de egoism, de control lipsit de respect. Nu vă minţiţi singur: aceasta nu este iubire.

 

Iubirea pe care o emanaţi este singura cale prin care puteţi fi fericit. Începeţi prin a vă iubi pe sine, necondiţionat. Abandonaţi-vă în faţa acestei iubiri. Nu vă mai opuneţi vieţii. Nu vă mai respingeţi singur.

 

Renunțați la toată această vinovăție, la toate aceste acuzaţii, acceptaţi-vă aşa cum sunteţi. În acest fel, îi veţi putea accepta mai uşor şi pe ceilalţi aşa cum sunt.

 

Aveţi tot dreptul de a iubi, de a zâmbi, de a fi fericit, de a vă împărtăşi iubirea şi de a nu vă teme să o primiţi.

 

Acesta este procesul de vindecare. Este alcătuit din trei puncte simple: adevărul, iertarea şi iubirea de sine. Dacă ar respecta aceste trei puncte, întreaga lume ar cunoaște vindecarea şi nu ar mai fi un spital de nebuni.

 

Aceste trei remedii pentru vindecarea minţii ne-au fost date de Iisus Christos, dar el nu a fost singurul care ne-a învăţat cum ne putem vindeca.

 

Buddha a făcut acelaşi lucru; Krishna la fel. Toţi marii maeştri au ajuns la aceleași concluzii şi ne-au predat aceleași lecții. În întreaga lume, din Mexic până în Japonia, din Peru până în Egipt sau în Grecia, au existat oameni care s-au vindecat. Ei şi-au dat seama că boala se află în mintea omului şi au aplicat aceste trei remedii: adevărul, iertarea şi iubirea, pentru a se vindeca. Orice om care consideră că starea lui mentală obişnuită este o boală trebuie să știe că există un remediu pentru ea. El nu trebuie să mai sufere inutil.

 

Dacă este conştient că mintea lui este bolnavă, că trupul lui emoţional este rănit, el a început deja procesul de auto-vindecare.

 

Imaginaţi-vă că toţi oamenii ar începe să fie sinceri cu ei înșiși, să se ierte reciproc şi să iubească pe toată lumea. Dacă toţi oamenii ar iubi în acest fel, egoismul ar dispărea de pe Pământ. Oamenii ar fi deschişi să dăruiască şi să primească, şi nu s-ar mai judeca reciproc. Bârfele ar înceta cu desăvârşire, iar otrava emoţională s-ar dizolva instantaneu.

 

Visul planetar s-ar schimba complet. Pur si simplu am trăi pe o altă planetă, care nu ne-ar mai aminti prin nimic de Pământul de dinainte. Această lume diferită a fost numită de Iisus "Împărăţia lui Dumnezeu pe pământ"; Buddha i-a spus "Nirvana", iar Moise "Tărâmul Făgăduinţei". Este un loc în care putem trăi cu toţii în iubire, pentru că toată lumea s-ar concentra asupra iubirii. Oamenii ar alege în mod conştient un alt mod de viaţă: viaţa în iubire.

 

Dar oricum i-am spune noului Vis, acesta ar rămâne tot un vis, la fel de real sau de fals ca şi visul iadului. Dar cel puţin puteţi alege visul în care preferaţi să trăiţi. Aveţi acum la dispoziţie uneltele prin care vă puteţi vindeca. Întrebarea este: ce veţi face cu ele?

 

 

 

 

 

(12)

 

DUMNEZEUL DIN NOI

 

 

În realitate, noi suntem forța care se joacă cu mintea noastră şi care se foloseşte de corp ca de o jucărie preferată pentru a se amuza. Acesta este motivul pentru care ne aflăm aici: de a ne juca şi de a ne amuza. Noi avem prin naştere dreptul de a fi fericiţi, de a ne bucura de viaţă. Nu ne-am născut ca să suferim. Oricine doreşte să sufere este liber să o facă, dar nimeni nu este nevoit să sufere.

 

Atunci de ce suferim? Pentru că întreaga lume suferă, iar noi ajungem să credem că suferinţa este ceva normal. Ne creăm apoi un sistem de convingeri pentru a susține acest "adevăr". Religiile ne spun că ne-am născut pentru a suferi, că viaţa nu este altceva decât o vale a plângerii. Suferiţi acum, aveţi răbdare, iar în viaţa de apoi vă veţi primi răsplata. Sună frumos, dar este complet fals.

 

Noi alegem suferinţa pentru că aşa am învăţat.

 

Dacă vom continua să facem aceeaşi alegere, vom continua să suferim. Visul planetar poartă în el povestea umanității, evoluția oamenilor, iar suferinţa este rezultatul acestei evoluții. Oamenii suferă pentru că ştiu. Noi știm ceea ce credem, cunoaștem o grămadă de minciuni, şi pentru că nu le putem împlini, suferim.

 

Nu este adevărat că vom ajunge în iad sau în rai după moarte. Noi trăim deja în iad sau în rai, chiar acum. Iadul şi raiul nu există decât în interiorul minţii.

 

Dacă suferim în prezent, vom continua să suferim şi după moarte, căci mintea nu moare odată cu creierul.

 

Visul continuă, iar dacă ceea ce visăm era un coşmar, noi vom continua să-l visăm şi după moartea creierului. Singura diferenţă între moarte şi somn constă în faptul că atunci când dormim, noi ne putem trezi, din cauză că avem un creier. După moarte nu ne mai putem trezi, căci nu mai avem un creier, dar visul nu va înceta pentru asta.

 

Iadul sau raiul sunt aici şi acum. Nu trebuie să așteptați să muriţi ca să le cunoașteți. Dacă vă veţi asuma responsabilitatea pentru propria dumneavoastră viaţă, pentru propriile acţiuni, vă veţi putea modela viitorul aşa cum veţi dori şi veţi putea trăi în rai chiar în timpul acestei vieţi.

 

Visul marii majorități a oamenilor de pe această planetă este în mod evident un iad colectiv. Aceasta nu înseamnă că este ceva greşit sau rău, ori că cineva poartă răspunderea pentru acest lucru. Ne putem învinovăţi noi părinţii? Nu. Atunci când ne-au crescut, ei au făcut ce au ştiut mai bine. Acelaşi lucru l-au făcut şi părinţii lor: ce au ştiut mai bine.

 

Dacă veţi avea copii, veţi proceda probabil la fel, căci nu veţi ști ce altceva să faceţi. Sunteţi vinovat pentru acest lucru?

 

Nu. A deveni conştient nu înseamnă să condamni pe altcineva sau să te simți vinovat pentru ceea ce ai făcut. De ce am fi vinovaţi pentru o boală mentală care este atât de contagioasă?

 

În realitate, tot ceea ce există este perfect. Noi suntem perfecţi exact aşa cum suntem. Acesta este adevărul curat. Fiecare dintre noi este un maestru.

 

Chiar dacă nu manifestăm altceva decât gelozie şi furie, cel puțin gelozia şi furia noastre sunt perfecte.

 

Chiar dacă în viaţa noastră se derulează o dramă îngrozitoare, aceasta este perfectă, este frumoasă. Dacă ne ducem la un film dramatic, precum Pe aripile vântului, suntem impresionaţi şi plângem, dar nu putem spune că filmul nu a avut o mare frumuseţe.

 

Cine spune că iadul nu este frumos? Iadul ne poate inspira. Chiar şi iadul este perfect, căci nu există nimic altceva decât perfecţiunea. Chiar dacă visul nostru este un iad, acesta este perfect, şi la fel suntem şi noi.

 

Cunoaşterea este cea care ne face să credem că nu suntem perfecţi. Cunoaşterea nu înseamnă altceva decât o descriere a Visului. Visul nu este real, deci nici cunoaşterea nu poate fi reală. Orice tip de cunoaştere am avea, aceasta nu este reală decât dintr-o anumită perspectivă a percepţiei. Dacă schimbăm unghiul de percepție, cunoaşterea se schimbă. De aceea, dacă pornim numai de la cunoaşterea noastră, noi nu avem cum să ne descoperim pe sine, iar acesta este scopul oricărui om, indiferent dacă îşi dă seama sau nu: să se cunoască pe sine, să fie el însuși, să îşi trăiască propria sa viaţă, nu viaţa Parazitului - viaţa pentru care a fost programat.

 

Cunoaşterea nu ne poate conduce la descoperirea de sine; numai înţelepciunea poate face acest lucru.

 

Există o mare diferenţă între cunoaştere şi înţelepciune. Noi folosim cunoaşterea pentru a comunica unii cu ceilalţi, pentru a cădea de acord asupra lucrurilor pe care le percepem. Cunoaşterea este singurul instrument pe care îl avem la dispoziţie pentru a comunica, întrucât oamenii nu mai ştiu să comunice de la suflet la suflet. De aceea, este foarte important felul în care ne folosim de cunoaşterea noastră, căci noi avem tendința să devenim sclavii ei şi să ne pierdem astfel libertatea.

 

Înţelepciunea nu are nimic de-a face cu cunoaşterea; ea reprezintă în schimb premisa libertăţii interioare. Omul înţelept este liber să îşi folosească mintea şi să îşi controleze viaţa aşa cum doreşte. O minte sănătoasă nu este afectată de Parazit; ea este la fel de liberă cum era înainte de domesticire. Prin vindecarea minţii şi eliberarea de Vis, omul nu îşi redescoperă inocenţa de dinainte, ci devine un înţelept.

 

El redevine la fel ca un copil, dar cu o mare diferenţă: copilul este încă inocent, şi de aceea poate cădea cu uşurinţă în capcana suferinţei şi a nefericirii. Cel care îşi transcende Visul este un înţelept; el nu mai poate cădea, căci acum el cunoaște, deţine cunoaşterea supremă, inclusiv pe cea a Visului.

 

Pentru a deveni un înțelept nu este nevoie să acumulaţi cunoaştere. Orice om poate deveni un înțelept, absolut oricine. După atingerea înțelepciunii, viaţa devine mult mai simplă, căci omul devine cel care este cu adevărat. Este foarte greu să fii altcineva decât tu însuţi, să încerci să te convingi pe tine şi pe cei din jur că ești altcineva decât ești. Impostura presupune o cheltuială enormă de energie. A fi cel care ești cu adevărat nu presupune nici un efort.

 

Înțeleptul nu se mai folosește de toate imaginile pe care şi le-a creat de-a lungul timpului; el nu mai pretinde că este altcineva decât este în realitate. El se acceptă pe sine aşa cum este, iar acceptarea de sine se traduce inclusiv prin acceptarea celor din jur aşa cum sunt. Cel înțelept nu mai încearcă să-i schimbe pe ceilalţi sau să le impună punctul lui de vedere. El respectă convingerile lor, aşa cum sunt ele. Îşi acceptă corpul, cu toate instinctele lui. Nu este nimic rău în a avea un trup animalic. Toţi oamenii sunt simultan şi animale, iar animalele au instincte. Din cauza inteligenţei lor, oamenii învaţă să îşi reprime instinctele; ei nu mai ascultă de vocea inimii lor. De aceea, ei se opun corpului şi îi reprimă nevoile, negând chiar că ele ar exista. Acest mod de viaţă este departe de a fi înțelept.

 

Înțeleptul îşi respectă corpul fizic, la fel cum îşi respectă mintea şi sufletul. Viaţa lui este controlată de inimă, nu de minte. El nu îşi mai pune singur piedici, nu îşi mai refuză singur fericirea sau iubirea. Nu se mai simte vinovat de nimic, nu mai emite judecăţi stupide despre sine sau despre cei din jur. Începând din clipa atingerii stării de înţelepciune, toate convingerile care conduc la nefericire, la luptă, care fac viaţa să fie atât de dificilă, dispar pur şi simplu.

 

Renunțați la toate acele idei care vă fac să credeţi că sunteţi cine nu sunteţi şi fiţi cel care sunteţi cu adevărat. Abandonaţi-vă naturii dumneavoastră, şi nu veţi mai cunoaște suferinţa. Când omul se abandonează adevăratului său eu, el se abandonează în faţa Vieţii, în faţa lui Dumnezeu. După abandonarea egoului, lupta dispare, dispare şi rezistenţa, deci şi suferinţa.

 

Înțeleptul merge întotdeauna pe calea cea mai simplă, aceea de a fi el însuși. Suferința nu înseamnă altceva decât opunere a unei rezistenţe în faţa lui Dumnezeu. Cu cât veţi opune mai multa rezistenţă, cu atât mai mult veţi suferi. Este cât se poate de simplu.

 

Imaginaţi-vă că v-aţi trezit brusc de sub magia Visului şi că v-aţi vindecat complet. Nu mai aveţi nici un fel de răni, deci nici otravă emoţională.

 

Imaginaţi-vă libertatea pe care o puteţi experimenta.

 

Oriunde v-aţi duce, totul v-ar face să vă simțiți fericit.

 

De ce? Pentru că o fiinţă umană sănătoasă nu se teme să-şi exprime iubirea. Nu v-ar mai fi atunci teamă să trăiţi, să iubiţi. Imaginaţi-vă ce fel de viaţă aţi putea avea, cum i-aţi trata pe cei dragi dacă nu aţi mai avea toate aceste răni infectate cu toată această otravă emoţională.

 

Toate școlile misterelor care au existat vreodată au numit acest proces: trezire. Este ca şi cum te-ai trezi într-o bună zi şi ai constata că nu mai ai nici un fel de răni emoţionale. Când rănile de pe corpul emoţional dispar, limitările din mintea noastră dispar si ele, iar noi începem să vedem totul aşa cum este, nu în funcţie de un sistem de convingeri sau altul.

 

Când îşi deschide în sfârşit ochii şi constată că toate rănile emoţionale i-au dispărut, omul devine un sceptic, dar nu în sensul amplificării importanţei de sine; el nu le spune celorlalți cât de inteligent este el, şi nu îşi bate joc de minciunile lor. Pur şi simplu, pentru el Visul îşi pierde relevanţa. El înţelege că Visul nu este adevărat. Când îşi deschide ochii şi se trezeşte, totul devine evident pentru el.

 

Prin trezire, omul trece de frontiera dincolo de care nu mai există întoarcere şi nu mai poate vedea lumea în acelaşi fel. El continuă să viseze, căci visul nu poate fi evitat (întrucât este principala funcţie a minţii), dar cel puțin știe că visează. Pornind de la această cunoaştere, el se poate bucura de vis, sau poate suferi. Totul depinde numai de el.

 

Trezirea poate fi asemănată cu participarea la o petrecere la care participă mii de persoane, în care toată lumea este beată, cu excepţia ta. Tu ești singura persoana trează de la petrecere. Marea majoritate a oamenilor văd lumea prin prisma propriilor răni emoţionale, prin filtrul otrăvii care le înveninează mintea. Ei nu îşi dau seama că trăiesc într-un vis al iadului, la fel cum un peşte nu este conştient de faptul că trăieşte în apă.

 

Atunci când se trezește şi constată că este singura persoană trează de la petrecere, înțeleptul se umple de compasiune pentru cei beţi din jurul său, căci știe că şi el obișnuia să se îmbete înainte. El nu îi judecă pe oamenii care continuă să trăiască în iad, căci şi el a trăit acolo şi știe ce înseamnă acest lucru.

 

După trezire, inima devine o expresie a Spiritului, a Iubirii, a Vieţii. Trezirea este sinonimă cu conştientizarea faptului că tu ești Viaţa. Atunci când devii conştient de acest lucru, totul devine posibil pentru tine. Miracolele se petrec tot timpul în viaţa ta, căci ele sunt realizate de inimă. Inima se află într-o comuniune directă cu sufletul omului, iar atunci când inima vorbește, chiar dacă mintea se opune, ceva se schimbă; o inimă poate trezi o altă inimă, iar iubirea adevărată devine astfel posibilă.

 

În India există o legendă despre Dumnezeu, Brahma, care spune că acesta se simțea foarte singur.

 

Nimic în afara lui Brahma nu mai exista, aşa că acesta era foarte plictisit. Brahma s-a decis să joace un joc, dar nu avea cu cine. De aceea, el a creat o zeiţă frumoasă, Maya, pentru a avea cu cine să se joace.

 

Când Brahma i-a spus pentru ce a creat-o, Maya i-a răspuns: "Bine, îţi propun un joc minunat, dar va trebui să faci ce îţi spun eu". Brahma a fost de acord, şi urmând instrucțiunile Mayei, a creat întregul univers: soarele şi stelele, luna şi planetele. Apoi a creat viaţa pe pământ: animalele, oceanele, atmosfera, totul.

 

Atunci, Maya i-a spus: "Ce frumoasă este această lume a iluziei pe care ai creat-o. Acum aş dori să creezi o specie de animal care să fie suficient de inteligent încât să poată aprecia creaţia ta". Şi astfel, Brahma l-a creat pe om. După ce şi-a terminat creaţia, el a întrebat-o pe Maya când va începe jocul.

 

"O să-l începem chiar acum", i-a răspuns ea, după care l-a luat pe Brahma şi l-a tăiat în mii de bucăţele minuscule. A aşezat apoi câte o asemenea bucăţică din Brahma în trupul fiecărui om şi a spus: "Acum, jocul poate începe! Am să te fac să uiţi cine ești, iar tu vei încerca să te redescoperi pe sine!". Şi astfel, Maya a creat Visul, iar Brahma continuă să încerce până astăzi să-şi amintească cine este. Brahma se află în interiorul nostru, iar Maya este cea care ne împiedică să ne aducem aminte de acest lucru.

 

Când se trezește din Vis, omul redevine Brahma si îşi dă seama că este divin. El se uită însă la ceilalţi, se recunoaşte în ei pe sine şi spune: "Bine, eu m-am trezit, dar ce se întâmplă cu ceilalţi?". Acum el cunoaște trucul Mayei şi le poate spune adevărul celor din jur, în speranţa că şi aceştia se vor trezi. Doi oameni treji la o petrecere se pot distra mult mai bine decât unul singur. Dacă mai apare unul, este şi mai bine.

 

Începeţi aşadar cu dumneavoastră. Ceilalţi vor începe apoi şi ei să se schimbe, până când toţi participanţii la petrecere se vor trezi.

 

Învățăturile din India, cele ale toltecilor, ale creştinilor, ale grecilor, ale tuturor culturilor din întreaga lume, s-au născut din acelaşi adevăr. Toate vorbesc despre scânteia divină care există înlăuntrul omului şi despre necesitatea revelării lui Dumnezeu în sine. Toate vorbesc despre deschiderea completă a inimii şi despre revelarea înțelepciunii. Vă puteţi imagina cum ar arăta această lume dacă toţi oamenii şi-ar deschide inimile şi ar descoperi iubirea din ele?

 

Orice om poate face acest lucru, mergând pe propria sa cale. Nu trebuie să urmaţi o cale bătătorită, ci să vă descoperiţi pe dumneavoastră înşivă, să vă exprimaţi pe sine în propria dumneavoastră manieră. De aceea, viaţa este o artă. Cuvântul toltec înseamnă "artist al spiritului". Toltecii sunt cei care se exprimă cu inima, care manifestă iubirea necondiţionată.

 

Dumneavoastră sunteţi viu din cauza puterii lui Dumnezeu, care este puterea Vieţii. Dumneavoastră sunteţi acea forță care este Viaţa însăşi, dar din cauza raţiunii şi a minţii, aţi uitat cine sunteţi cu adevărat.

 

Este mai uşor să arunci întreaga responsabilitate asupra altcuiva, cum ar fi de pildă Dumnezeu, şi să spui: "Dumnezeu este responsabil pentru tot ceea ce există. El mă va mântui". Nu. Dumnezeu a venit şi v-a spus - adresându-se Dumnezeului din interiorul dumneavoastră - să vă treziţi, să faceţi alegerea dreaptă, să aveţi curajul să vă depășiți temerile şi să le transformaţi, să nu vă mai temeţi de iubire. Teama de iubire este una din cele mai mari temeri ale oamenilor. De ce? Deoarece în Visul Planetei, o inimă rănită înseamnă întotdeauna: "Bietul de mine".

 

Poate că unii dintre dumneavoastră se întreabă: "Bine, dacă noi suntem într-adevăr Dumnezeu sau Viaţa, atunci de ce nu știm acest lucru?" Pentru că așa am fost programaţi. Noi suntem învăţaţi de mici: "Tu ești un om. Acestea sunt limitările tale". După care ne limităm propriile posibilități în funcţie de temerile noastre. Noi suntem ceea ce credem că suntem.

 

Oamenii sunt niște magicieni foarte puternici. Atunci când crezi ceva, te identifici cu ceea ce crezi şi devii acel lucru. Acest act de magie este foarte puternic, si el devine posibil tocmai pentru că suntem Dumnezeu, Viaţa, Intenția. Noi avem puterea să fim ceea ce suntem, dar nu mintea raţională este cea care controlează aceasta putere, ci convingerile noastre.

 

Totul se rezumă la convingeri. Existenţa noastră, viaţa noastră sunt guvernate de ceea ce credem.

 

Sistemul de convingeri pe care ni l-am creat este precum o cutiuţă în care ne-am aşezat singuri şi din care nu mai putem scăpa pentru că nu credem că putem scăpa. Aceasta este situaţia în care ne aflăm.

 

Oamenii îşi creează singuri propriile limitări. Ei sunt singurii care afirmă ce este şi ce nu este posibil. Apoi, aceste limitări devin pentru ei realitatea, pentru că ei cred în ele.

 

Profeţiile toltecilor afirmă că urmează să apară o lume nouă, o umanitate nouă, în care oamenii îşi vor asuma responsabilitatea pentru convingerile lor, pentru vieţile lor. A sosit timpul ca fiecare dintre dumneavoastră să devină propriul său guru. Nu trebuie să vă spună altcineva care este Voinţa lui Dumnezeu.

 

A sosit timpul în care puteţi sta faţă în faţă cu Dumnezeu, fără nici un intermediar. L-aţi căutat pe Dumnezeu şi l-aţi descoperit în interiorul dumneavoastră. Acum, Dumnezeu nu mai este exterior omului.            engelen-hemel.nl

 

Când descoperă că puterea numită Viaţă se află în interiorul lui, omul îşi acceptă propria divinitate, dar rămâne smerit, căci el vede aceeaşi divinitate şi în cei din jur.

 

Dumnezeu poate fi foarte uşor înţeles, căci totul este o manifestare a sa. Mai devreme sau mai târziu, corpul va muri, mintea se va dizolva, dar dumneavoastră nu veţi dispărea. Dumneavoastră sunteţi nemuritor, aţi existat dintotdeauna, de miliarde de ani, sub diferite manifestări, căci dumneavoastră sunteţi Viaţa, iar Viaţa nu poate muri. Dumneavoastră daţi viaţă copacilor, fluturilor, peștilor, aerului, lunii şi soarelui. Oriunde v-aţi duce sunteţi deja acolo, aşteptându-vă să sosiţi.

 

Corpul dumneavoastră este un templu viu, în care trăieşte Dumnezeu. La fel şi mintea dumneavoastră.

 

Dumnezeu trăieşte în interiorul dumneavoastră sub forma Vieţii. Dovada cea mai bună este faptul că trăiţi - este Viaţa dumneavoastră. Chiar dacă în mintea dumneavoastră există încă deșeuri şi otravă emoţională, Dumnezeu este şi el prezent aici.

 

Nu aveţi nimic de făcut pentru a ajunge la Dumnezeu, pentru a trăi iluminarea, pentru a vă trezi. Nu există nimeni care vă poate conduce până la Dumnezeu. Cine afirmă contrariul este un mincinos, căci dumneavoastră vă aflaţi deja acolo.

 

Nu există decât o singură fiinţă vie, şi indiferent dacă doriţi sau nu, dacă opuneţi rezistenţă sau nu, dumneavoastră sunteţi deja alături de Dumnezeu, fără nici un efort.

 

Singurul lucru pe care îl puteţi face totuşi este să vă bucuraţi de propria dumneavoastră viaţă, să vă vindecaţi corpul emoţional, astfel încât să vă puteţi reface viaţa, pentru a împărtăşi deschis iubirea dinlăuntrul dumneavoastră.

 

Chiar dacă v-ar iubi întreaga lume, iubirea altora nu vă va face niciodată fericit. Singurul lucru care vă poate face fericit este iubirea dinlăuntrul dumneavoastră. Aceasta este singura modalitate de iubire care contează, nu cea care vine din afara fiinţei dumneavoastră. Iubirea dumneavoastră pentru ceilalţi este jumătatea care vă aparține; cealaltă jumătate poate fi un copac, un câine sau un nor. Dumneavoastră sunteţi o jumătate; cealaltă jumătate este ceea ce percepeți. Visătorul este o jumătate, visul este cealaltă jumătate.

 

Sunteţi deja liber să iubiţi. Dacă preferaţi să intraţi într-o relaţie, iar partenerul dumneavoastră joacă acelaşi joc, relaţia va deveni perfectă! Ea va ieşi complet din sfera iadului, iar iubirea fiecăruia dintre voi va fi atât de mare încât nu veţi avea practic nevoie de iubirea celuilalt. Sunteţi totuşi de acord - prin propria voastră voinţă - să rămâneți împreună şi să realizaţi ceva frumos. Veţi crea atunci împreună visul raiului.

 

Dacă v-aţi învins deja teama şi auto-respingerea, întoarceţi-vă acum la iubirea de sine. Aveţi în interiorul dumneavoastră puterea de a transforma iadul în rai, teama în iubire, suferinţa în fericire. Le puteţi dărui iubirea şi lumina dumneavoastră tuturor, la fel ca şi soarele, acum şi de-a pururi, necondiţionat.

 

Atunci când iubeşte fără condiţii, omul devine una cu Dumnezeu şi cu spiritul Vieţii care curge prin el.

 

Viaţa lui devine expresia frumuseţii spiritului. Viaţa nu este altceva decât un vis, iar dacă ştiţi să creaţi o viaţă din iubire, visul poate deveni o capodoperă.

 

 

 

 

(13)

 

RUGĂCIUNI

 

 

Dacă aveţi câteva momente la dispoziţie, închideţi ochii, deschideţi-vă inima şi simțiți toata iubirea care emană din ea.

 

Aş dori să vă alăturați mie într-o rugăciune specială prin care putem experimenta comuniunea cu Creatorul nostru.

 

Focalizaţi-vă atenţia asupra plămânilor, ca şi cum nu ar mai exista altceva decât aceştia. Simțiți plăcerea pe care o resimte corpul atunci când aceştia se dilată pentru a împlini cea mai mare dintre nevoile umane, inspiraţia.

 

Inspiraţi profund şi conştientizaţi cum aerul vă umple plămânii. Imaginaţi-vă că inspiraţi iubire.

 

Remarcaţi legătura care există între aer şi plămâni, care este o legătură de iubire. Umpleţi-vă plămânii cu aer până când corpul simte singur nevoia să elimine aerul. Apoi expiraţi, şi urmăriți să simțiți aceeaşi plăcere. Ori de câte ori împlinim o nevoie a organismului nostru, acesta ne oferă în schimb plăcere. Dacă o conştientizăm, respiraţia ne poate oferi plăcere. Simpla respiraţie este suficientă pentru a ne face fericiţi, pentru a ne bucura de viaţă. Simplul fapt că suntem în viaţă este de ajuns. Simțiți plăcerea de a fi vii, plăcerea pe care o oferă sentimentul iubirii...

 

RUGĂCIUNE PENTRU TREZIREA SPIRITUALĂ

 

Astăzi, Părinte al universului, te rugăm să ne deschizi inimile şi ochii pentru a ne putea bucura de întreaga ta creaţie şi pentru a trăi într-o comuniune eternă de iubire cu tine. Ajută-ne să te vedem pe tine în tot ceea ce percepem cu ochii, cu urechile, cu inima noastră, cu toate simțurile noastre. Ajută-ne să percepem prin ochii iubirii, astfel încât să te descoperim pe tine oriunde ne-am duce şi să te vedem pe tine în întreaga ta creaţie. Ajută-ne să te vedem pe tine în fiecare celulă a corpului nostru, în fiecare emoție a minţii noastre, în fiecare vis, în fiecare floare, în fiecare persoană care ne iese în cale. Tu nu te poți ascunde de noi, căci tu te afli pretutindeni, iar noi suntem una cu tine. Ajută-ne să devenim conștienți de acest adevăr.

 

Ajută-ne să devenim conștienți de puterea noastră de a crea un vis al raiului în care totul să devină posibil. Ajută-ne să ne folosim de imaginaţia noastră pentru a ne controla visul vieţii, propria noastră creaţie, astfel încât să trăim fără teamă, fără mânie, fără gelozie, fără invidie. Dăruiește-ne o lumină călăuzitoare şi îngăduie ca ziua de astăzi să fie ziua în care căutarea noastră să ia sfârşit, în care să descoperim pentru totdeauna iubirea şi fericirea.

 

Îngăduie ca astăzi să se petreacă ceva extraordinar, care să ne schimbe pentru totdeauna viaţa. Îngăduie ca tot ceea ce facem şi tot ceea ce spunem să fie expresia frumuseţii din inima noastră, să izvorască numai din iubire.

 

Ajută-ne să fim la fel ca tine, să iubim la fel cum iubești tu, să împărtăşim la fel cum o faci tu, să creăm din viaţa noastră o capodoperă de frumuseţe şi iubire, la fel cum este întreaga ta creaţie. Începând de azi, ajută-ne să ne amplificăm gradat puterea iubirii, astfel încât să putem crea o capodoperă artistică din propria noastră viaţă. Astăzi, Părinte al universului, îţi oferim întreaga noastră recunoştinţă şi iubire pentru faptul că ne-ai dat viaţă. Amin.

 

RUGĂCIUNE PENTRU IUBIREA DE SINE

 

Astăzi, Părinte al universului, te rugăm să ne ajuţi să ne acceptăm exact aşa cum suntem, fără să ne mai judecăm. Ajută-ne să ne acceptăm mintea aşa cum este, cu toate emoţiile sale, cu toate speranţele şi visele noastre, cu personalitatea ei, cu felul nostru unic de a fi. Ajută-ne să ne acceptăm corpul aşa cum este, cu toată frumuseţea şi perfecţiunea lui. Îngăduie ca iubirea noastră de sine să devină atât de puternică încât să nu ne mai respingem niciodată, încât să nu mai punem niciodată piedici în calea propriei noastre fericiri, a libertăţii şi iubirii noastre.

 

De acum înainte, îngăduie ca fiecare acţiune a noastră, fiecare reacţie, fiecare gând şi fiecare emoție pe care le manifestăm să fie bazate numai pe iubire.

 

Ajută-ne, Tată, să ne amplificăm iubirea de sine până când întregul vis în care trăim se va transforma, până când teama şi suferinţa vor deveni iubire şi fericire.

 

Îngăduie ca iubirea de sine să devină atât de puternică încât să dizolve toate minciunile în care am fost programaţi să trăim, care ne spun că nu suntem suficient de buni, de puternici, de inteligenți, că nu putem reuși. Îngăduie ca iubirea noastră de sine să devină atât de puternică încât să nu mai fim nevoiţi să ne trăim viaţa în funcţie de părerile celorlalți.

 

Îngăduie-ne să avem o încredere atât de mare în sine încât să facem singuri alegerile pe care le preferăm.

 

Iubirea de sine va alunga teama în faţa responsabilităților pe care le avem faţă de propria noastră viaţă sau a problemelor care pot apărea pe drum. Orice am dori să realizăm, îngăduie să o facem prin puterea iubirii de sine.

 

Începând de astăzi, ajută-ne să ne iubim pe noi înşine suficient de mult pentru a nu mai permite nici un fel de circumstanţe care să ni se împotrivească.

 

Ajută-ne să ne trăim viaţa aşa cum suntem, fără să mai pretindem că suntem altcineva, numai pentru a fi acceptaţi de către cei din jur. Nu mai avem nevoie ca altcineva să ne accepte sau să ne spună cât de buni suntem, căci știm acum cine suntem cu adevărat.

 

Îngăduie să ne bucurăm - prin puterea iubirii de sine - de ceea ce vedem atunci când ne reflectăm în oglindă. Îngăduie ca zâmbetul să nu mai părăsească niciodată expresia feţei noastre, amplificându-i astfel frumuseţea interioară şi exterioară. Ajută-ne să simţim o iubire de sine atât de intensă încât să ne bucurăm întotdeauna de propria noastră prezenţă.

 

Ajută-ne să ne iubim pe sine fără a ne mai judeca, căci judecata nu atrage după ea decât vinovăţie şi auto-acuzare, dorința de a ne auto-pedepsi, care ne fac să pierdem perspectiva iubirii tale. Amplifică voinţa noastră de a ne ierta pe sine, chiar în acest moment. Purifică minţile noastre de otrava emoţională şi de auto-acuzaţii, astfel încât să putem trăi într-o pace interioară şi într-o iubire perfecte.

 

Îngăduie ca iubirea noastră de sine să fie puterea care să ne schimbe viaţa, transformând-o dintr-un iad într-un rai. Ajută-ne să ne transformăm prin intermediul acestei puteri fiecare relaţie pe care o avem, începând cu relaţia cu noi înşine. Ajută-ne să ne eliberăm de conflictele cu cei din jur, să fim fericiţi să ne împărțim timpul cu cei dragi şi să-i iertăm pentru orice nedreptate pe care ar comite-o faţă de noi. Ajută-ne să ne iubim pe noi înşine atât de mult încât să-i putem ierta pe toţi cei care au greşit vreodată faţă de noi.

 

Dă-ne curajul să ne iubim necondiţionat prietenii si familia, astfel încât relaţiile noastre cu ei să devină absolut pozitive şi pline de iubire. Ajută-ne să creăm noi canale de comunicare în relaţiile noastre, să scăpăm din războiul controlului, în care nu pot exista învingători sau învinși. Ajută-ne să lucrăm împreună, ca o echipă, într-un joc al iubirii, fericirii şi armoniei.

 

Fie ca prin graţia ta, relaţia noastră cu familia şi cu prietenii noştri să aibă la bază respectul şi bucuria, astfel încât să nu mai simțim nevoia să le spunem cum trebuie să gândească şi cum trebuie să se comporte. Fie ca prin graţia ta, relaţiile noastre amoroase să devină sublime, astfel încât orice clipă pe care o petrecem alături de partenerul nostru/partenera noastră să devina o clipă de fericire.

 

Ajută-ne să îi acceptăm pe cei din jur exact aşa cum sunt, fără să îi mai judecăm, căci atunci când îi respingem pe alţii, noi ne respingem de fapt pe noi înşine. Iar atunci când ne respingem pe noi înşine, noi te respingem de fapt pe tine.

 

Ziua de astăzi reprezintă un nou început. Ajută-ne să ne începem din nou viaţa, punând la temelia ei puterea iubirii de sine. Ajută-ne să ne bucurăm de viaţă, de relaţiile noastre, să explorăm viaţa, să ne asumăm riscuri, să fim vii şi să nu mai trăim cu teama de a iubi. Îngăduie să ne deschidem inimile faţă de iubire, care este dreptul nostru prin naştere. Ajută-ne să devenim Maeştri ai Recunoștinței, ai Generozității şi ai Iubirii, astfel încât să ne putem bucura de întreaga ta creaţie, acum şi de-a pururi. Amin.

 

 

 

 

 

(14)

 

DON MIGUEL RUIZ

 

 

Don Miguel Ruiz este un maestru al tradiţiei toltece a misterelor. Timp de mai bine de un deceniu, el a lucrat cu adepții săi, împărtăşindu-le străvechea înţelepciune toltecă şi ghidându-i astfel către obținerea stării de libertate personală. Astăzi, el continuă să predea acest amestec unic de înţelepciune străveche şi de cunoaştere modernă prin conferințe, seminarii şi călătorii către locurile sacre ale lumii.

 

Don Miguel Ruiz s-a născut într-o familie de vindecători şi a fost crescut într-o regiune rurală din Mexic de către o mamă curandera (vindecătoare) şi de către un bunic nagual (şaman). Pe când era copil, familia sa a crezut că Miguel va continua moștenirea veche de secole, ducând mai departe trad iţia esoterică a vindecării şi a cunoaşterii toltece. Furat însă de viaţa modernă, Miguel a urmat universitatea de medicină şi a devenit chirurg.

 

O experienţă de moarte clinică i-a schimbat însă viaţa. Într-o noapte de la începutul anilor '70 el a adormit la volan şi s-a trezit exact când mașina sa intra într-un zid. Deşi s-a grăbit să-şi scoată cei doi prieteni din maşină, Miguel îşi aminteşte că nu se afla în corpul fizic când a făcut acest lucru.

 

Uluit de experienţă, el a început o serie de practici intense de cunoaştere de sine. S-a devotat în întregime practicii înțelepciunii străvechi, a studiat alături de mama sa şi şi-a completat ucenicia alături de un puternic şaman din deşertul mexican. Bunicul său, care între timp murise, a continuat să-l înveţe în visurile sale.

 

În tradiţia toltecă, nagualul este cel care îl ghidează pe ucenic către eliberare. Don Miguel Ruiz este un nagual din linia Cavalerilor Vulturului, dedicându-şi astăzi întreaga viaţă pentru a răspândi mai departe cunoaşterea referitoare la străvechea tradiţie toltecă.

 

Trăieşte în San Diego, California.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

More than 7000 pages in Czech and 18000 pages in other languages

and 3000 pictures about Cosmic people you can find on the internet:

 

 

 

www.universe-people.com

 

www.cosmic-people.com

 

www.angels-light.org

 

www.angels-heaven.org

 

www.ashtar-sheran.org

 

www.200-countries-download.org

 

www.all-the-world-downloads.org

 

www.we-arent-slaves.org

 

 

www.universe-people.cz

 

www.andele-nebe.cz

 

www.andelenebe.cz

 

www.vesmirni-lide.cz

 

www.vesmirnilide.cz

 

www.andele-svetla.cz

 

www.andelesvetla.cz

 

www.anjeli-neba.sk

 

www.anjeli-svetla.sk

 

www.stahuje-200-zemi.cz

 

www.stahuje-cely-svet.cz

 

www.nejsme-otroci.cz

 

 

www.himmels-engel.de

 

www.angeles-luz.es

 

www.angely-sveta.ru

 

www.anges-lumiere.fr

 

www.angelo-luce.it

 

www.anioly-nieba.pl

 

www.feny-angyalai.hu

 

www.andjeli-neba.com.hr

 

www.anjos-ceu.eu

 

www.angeli-raja.eu

 

www.engelen-hemel.nl

 

www.ingerii-cerului.ro

 

www.cennetin-melekleri.web.tr

 

www.himmelens-anglar.se